Petruța și Virgil Maxim, împreună cu fata lor, Tatiana

Virgil Maxim, arderea de tot a unei tinereți

Virgil Maxim este pentru mulți un simbol, o paradigmă a verticalității românești în fața tăvălugului opresiunii comuniste. Despre el vorbesc nu doar poezia și literatura lui, ci o întreagă generație înlănțuită pentru idealurile sale religioase și naționale, din care însă doar foarte puțini au mai rămas cu noi. Tăria credinței trăite în orice condiții până la capăt inspiră un neam întreg spre dezmorțire sufletească, iar exemplul vieții lui ne stă înainte veșnic.

Acum, când comemorăm 20 de ani de la trecerea lui la Domnul, să facem câțiva pași pe firul vieții lui exemplare și să rememorăm principalele ei momente de răscruce. Născut la 4 decembrie 1922, Virgil Maxim este cel mai mare dintre cei trei băieți ai soților Constantin și Alexandrina Maxim. Și ceilalți doi frați ai săi vor avea de suferit de pe urma regimului: Ion Maxim este și el închis de comuniști, înscenându‑i‑se un proces pentru delapidare, iar Alexandru Maxim, mezinul familiei, își află sfârșitul în confruntarea armată de la Mesentea, județul Alba, răpus de gloanțele Securității.

Anii de școală

Virgil urmează mai întâi cursu­rile Școlii Normale de la Ploiești (1934‑1938), în 1937 depunând legământul în cadrul Frățiilor de Cruce. La sfârșitul anului școlar 1938, odată cu instaurarea dictaturii carliste, Ministerul Învățământului hotă­răște desființarea mai multor școli normale din țară, printre care și cea de la Ploiești, considerate a fi „pepiniere legionare”. Virgil este nevoit astfel să se transfere la Școala Normală din Buzău (1938‑1942). Încă din timpul școlii îmbrățișează calea Bisericii și a curăției duhovnicești, iubind în același timp spiritul românesc. Era nelipsit de la slujbele săvârșite în capela școlii, mai ales în timpul posturilor.

În ianuarie 1941 are loc așa‑zisa „rebeliune legionară”, moment de răscruce în viața lui Virgil Maxim. Pentru că diploma Școlii Normale nu era echivalentă cu cea de bacalaureat, va fi nevoit să susțină și un examen de diferență. Reușește să absolve cu rezultate foarte bune anul școlar 1941‑1942, intenționând ca mai departe să urmeze teologia și medicina.

Arestat de pe băncile școlii

Invocând consolidarea puterii politice, autoritățile statului au trecut încă din acel an la arestări în masă. Așa au ajuns să fie arestați de pe băncile școlii și zece tineri de la Școala Normală din Buzău, la 1 noiembrie 1942 (deşi în actele Siguranţei este trecută data de 12 noiembrie). Motivul invocat era că făceau parte din grupul nr. 14 al Fră­țiilor de Cruce, capul acestuia fiind considerat chiar tânărul Virgil, succedându‑l pe Marin Naidim, care absolvise deja în iunie. Este anchetat la Buzău, iar la 1 decembrie este mutat la Ploiești, în vederea înfățișării la proces. Prin Sentința nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curții Marțiale a Corpului 5 Teritorial Ploiești, Virgil Maxim primește o condamnare de 25 de ani de muncă silnică, cu anularea diplomelor școlare, pentru „strângerea de cotizații și contribuții în scopuri urmărite de asociațiuni interzise” și „constituirea de asociațiuni clandestine potrivnice ordinei existente în stat”. Până la decretul din 1964, din cei 25 de ani avea să ispășească aproape 22.

O tinerețe martirizată

Aiud, Alba Iulia, Aiud, Galda de Jos, Târgșor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Văcărești, Aiud, Gherla, Aiud, iată parcursul suferinței spre biruință duhovnicească a lui Virgil Maxim. Chinurile temniței se vor transfigura însă în sufletul tânărului Virgil, căpătând încă de la început o latură ascetico‑mistică. Chiar din primele zile de detenție, el îi îmbărbăta pe ceilalți frați de suferință cu cuvintele: „Nu suntem singuri în această suferință. Mântuitorul este cu noi... Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aștepta aici și noi nu știam”.

În decembrie 1941 ajunge în cumplitul celular al Aiudului, unde îndură geruri năprasnice împreună cu ceilalți tineri deți­nuți. Aici face parte din „grupul misticilor”, având șansa să‑l cunoască pe Valeriu Gafencu, precum și pe Anghel Papacioc, pe părintele Vasile Serghie, pe Traian Trifan și pe Traian Marian. Cât despre transfigurarea mistică a chinurilor sale, el însuși mărturisește: „Era 4 decembrie. Împlineam 20 de ani în închisoare, primind botezul sângelui. Timp de 20 de ani avea să‑mi crească din pământul suferinței trupești câte «o creangă de aur» pentru ca rodul ei să rămână în veșnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; și Lui trebuie să‑I mulțumesc că m‑a învrednicit să sufăr pentru el” (Imn pentru crucea purtată, cap. 7).

Celula devine chilie

Din martie 1943, regimul de detenție devine mult mai sever: izolare, înrăutățirea hranei, bătăi nejustificate. Pe 23 august 1944 frontul româno‑german este spulberat de ruși, iar deținuții politici de la Aiud sunt transfe­rați la Alba Iulia de teama unui control sovietic. Aici este îngrijit de doctorul Uță și primește o hrană mai consistentă, încât reu­șește să se refacă în doar două săptămâni. Noaptea se fac privegheri cu rugăciune în schimburi. În octombrie același an sunt readuși la Aiud, unde acum beneficiază de un program mai lejer și de mai multă hrană. Aici Virgil Maxim începe să studieze și să‑și intensifice viața duhovnicească, sub îndrumarea părintelui Vasile Serghie și a lui Anghel Papacioc, reușind să aprofundeze materii teologice precum: dogmatica, apologetica, arheologia biblică, simbolica, ascetica și mistica.

Schițe ale unui portret duhovnicesc

După dispoziția ministerială din iarna anului 1945, prin care închisorile urmau să se autoîn­tre­țină din munca celor închiși, deținuții politici au fost scoși în primăvara anului 1946 în diferite colonii de muncă. Așa ajunge Virgil Maxim la Galda, una dintre fermele agricole pe care penitenciarul le luase în arendă, experimentând cu ceilalți întemnițați o atmosferă similară comuni­tăților creștine din primele veacuri. Iată ce mărturisește în cartea sa: „Toate erau de obște. [...] Când vremea nu ne permitea să lucrăm, viața coloniei se transforma în viață de mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditații, convorbiri duhovni­cești”.

Virgil se va dedica rugăciunii mai ales în timpul detenției sale în colonia de muncă de la Galda (1946‑1948), urmând un program duhovnicesc intens. Pentru el și ceilalți din „grupul misticilor” orice chin devenea motiv de înălțare duhovnicească, de adâncire a ascezei: „Celula devine chilie de rugăciune, hrana - prilej de asceză, izolarea și lepădarea de bunurile și bucuriile vieții - prilej de trăire în sărăcie, curăție și feciorie, necunoscutul - prilej de încredințare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu”.

Rugăciunea isihastă îi va fortifica sufletul pentru a rezista și reeducării de la Gherla: „În acea perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis... Așa rezistam la cele mai îndelungate și mai fe­roce schingiuiri... Chinurile trupești nu‑mi distrugeau rezis­tența morală... Rugăciunea inimii îmi era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.

Adâncirii în rugăciunea isihastă i s‑a adăugat învățarea pe de rost a unei mari părți din Noul Testament, profunda credință ce‑l anima putându‑se vedea, spre exemplu, în dragostea smerită cu care îi înlocuia pe alți camarazi la muncile din celulă socotite mai grele sau degra­dante.

Spre sfârșitul lui aprilie 1948, colonia de la Galda se desfiin­țează și deținuții sunt nevoiți să se reîntoarcă la Aiud, elevii minori condamnați fiind transferați apoi la Târgșor, în urma unui ordin venit de la București la sfârșitul lunii mai.

Apostol al iubirii la Târgșor

Pentru că în dosarul lui figura ca „elev”, deși acum avea deja 26 de ani, în august 1948, Virgil Ma­xim este transferat de la Penitenciarul Aiud la cel de la Târgșor, în al doilea lot de deți­nuți politici.

Ajuns la închisoarea Târgșor, destinată de comuniști elevilor, el își descoperă chemarea de a fi sprijin tuturor: „Nu trebuie să mă salvez numai pe mine, ci voi avea răspundere față de o comunitate de suflete”.

În contrapondere față de programul reeducării dezlănțuit la Târgșor, aici se va implementa printre întemnițați candela vie a rugăciunii neîntrerupte. Astfel că, atunci când înceta unul dintre deținuți rugăciunea, o continua în ascuns următorul, ea trecând astfel de la o celulă la alta, până ajungea în același loc de unde se aprinsese.

Aici i s‑a cerut la un moment dat de către directorul adjunct al închisorii să susțină un referat pe o temă ateistă în cadrul uneia dintre ședințele de reeducare a deținuților politici. El a acceptat, dar la momentul susținerii a scos din buzunar un Nou Testament, carte interzisă cu desăvârșire în acel loc, și a citit din capitolul 13 de la Romani următorul fragment: „Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu... Dați deci tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu teamă, teamă; celui cu cinste, cinste. Nimănui cu nimic să nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; căci cel care iubește pe aproapele a împlinit Legea”.

Prin această apologie a iubirii creștine el și‑a câștigat un respect deosebit nu numai din partea celorlalți elevi întemnițați, ci chiar și din partea unora dintre temniceri. Cei mai mulți dintre deținuții de aici află în Virgil Maxim un adevărat sprijin în maturizarea lor duhovnicească și în înfruntarea încercărilor la care au fost supuși.

Jilava, Gherla, Văcărești, Aiud

În primăvara anului 1950, 26 de elevi sunt trimiși la Jilava cu mențiunea pe coperta dosarului: „Disciplinar. Refuză reeducarea”. Printre ei se număra și Virgil Maxim. Aici îl întâlnește pe ieroschi­monahul Daniil de la Rarău, cu care are numeroase convorbiri pe teme isihaste. În 15 iunie 1951, Virgil este însă transferat la Gherla, unde reeducarea era în toi, soldându‑se aproape zilnic cu morți. Aici se pregătise pentru un număr mare de condamnați o secție izolată cu pază severă și interdicția oricăror legături între deținuți. Camera 99 de la etajul trei este destinată torturilor aplicate noilor veniți de către stu­denții deja reeducați de Țurcanu. Pentru că rezistă interogatoriului făcut de Grigore Romanescu și Vasile Pușcașu, în seara de 1 iulie 1951, Virgil Maxim este supus unor bătăi sălbatice de către aceștia. Apoi este bătut de torțio­narii Ioan Stoian, Gheorghe Popescu și de însuși Eugen Țurcanu. Despre aceste momente-limită ale vieții lui, Puiu Năstase mărtu­risește în lucrarea sa Temerarii (Ed. Metafora, Constanța, 2004): „A fost bătut așa de rău, încât a fost socotit mort și dus la morga închisorii, însă Dumnezeu i‑a păstrat viața”.

Virgil Maxim găsește resursele sufletești necesare pentru a evada din iadul „reeducării” prin re­cursul la rugăciune: „În această perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis. Trăiam o stare de bucurie inconștientă și mă supuneam fără rezervă comenzilor. Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.

În primăvara anului 1952, Virgil Maxim și alți frați târg­șoreni sunt transferați din nou la Jilava, ajungând în camera 5 bis. Aici nu va mai vedea lumina soarelui vreme de 7‑8 luni. De aici tinerii târgșoreni vor fi transferați la Gherla, unde acum situația era mult mai detensionată față de perioada reeducărilor. Aici Virgil Maxim îl întâl­nește pe părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Șederea la Gherla este însă scurtă. Fără expli­cații, în miez de noapte, cu lan­țuri la picioare, Virgil Maxim este urcat în autoduba închisorii și dus la Văcă­rești, închisoarea deținuților grav bolnavi. Aici Maxim se identifică cu cei suferinzi și le stă la căpătâi până în ultimele lor clipe, înfruntând frica de a se molipsi de bolile lor. La Văcărești este supus altor presiuni, fiind anchetat ca martor în procesul reeducării, dar văzând metodele perfide ale derulării acestui proces, refuză să depună mărturie în sprijinul acuzării și să mai răspundă la întrebări.

După câteva zile este transferat la Aiud. Aici, în iarna dintre 1957 și 1958, suferă frig cumplit și izolare, iar în primăvara următoare începe prigoana instituită de colonelul Crăciun, la care deținuții se opun prin greva foamei. Din acest motiv, peste 200 de deținuți, printre care și Virgil Maxim, sunt trimiși disciplinar la Gherla, de unde în vara anului 1959 sunt readuși la Aiud, pentru a fi reeducați de colonelul Crăciun printr‑o nouă metodă: ședințe cu discursuri ideologice în cadrul cărora deți­nuții erau obligați să se auto­demaște public, cei care rezistau fiind trimiși la zarcă.

Urmărit și după eliberare

Este eliberat, în sfârșit, la 1 august 1964, printre ultimii deţi­nuţi. Își regăsește părinții în viață și în tihna căminului natal începe să scrie poemele isihaste pe care le‑a purtat în memorie atâția ani de detenție. Se căsă­torește cu Pe­truța Maxim, cu care are o fiică, Tatiana, și va activa o perioadă ca profesor. Văzând comuniștii preo­cuparea lui de a da o educație creștinească elevilor, va fi scos din învățământ, fiind obligat să lucreze ca muncitor necalificat, până la calificarea lui ca și zidar, luându‑și bacalaureatul abia la vâr­sta de 48 de ani. Șicanat în permanență de Securitate și considerând că urmarea unei forme de învățământ superior la acea vârstă nu‑și mai avea rostul, el se dedică exclusiv educației fiicei sale.

Talentat poet al trăirilor isihaste

Virgil Maxim a creat în perioada detenției atât literatură, cât și poezie, sintetizând în metaforele sale schițe ale unor unice trăiri duhovnicești. Pe toate le‑a notat într‑un caiet pe care l‑a zidit, de teama unei rearestări, într‑un perete de beton pe când lucra ca zidar la construirea Căminului nr. 1 de nefamiliști de la poarta rafinăriei Brazi (conform testamentului lăsat fiicei sale, Tatiana).

După 1989, la încurajarea camarazilor de suferință, Virgil Maxim va reuși, sprijinit financiar, să publice două lucrări aparte: un volum de poezii, Nuntașul cerului - poeme creștine cu teme isihaste, în care împărtășește cititorilor harul său poetic și profunzimea sensibilității sale creș­tine într‑o serie de poeme de o încărcătură deosebită, scrise fără creion și fără hârtie, create în memorie la închisoare, precum și lucrarea Imn pentru crucea purtată, una dintre primele cărți de memorialistică legate de viața din închisorile comuniste.

Prin scrisori private, sau prin articole publicate în presa postdecembristă, în Gazeta de Vest spre exemplu, Virgil Maxim își va îndemna necontenit urmașii pe calea Adevărului, până când a trecut la Domnul, în localitatea Sălciile, județul Prahova, în ziua 19 martie 1997.

Evocând deosebita personalitate a lui Virgil Maxim, părintele Liviu Brânzaș afirma în lucrarea sa intitulată Raza din catacombă: „Puțini sunt astăzi, în România, care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român - și îndeosebi tineretului - ca acest luptător pentru învierea neamului său”.

Notă: Sursele care stau la baza articolului sunt lucrări ale autorilor: Virgil Maxim, Fabian Seiche, Cezarina Condurache, Puiu Năstase, Victor Roșca, Adrian Nicolae Petcu, precum și nr. 33/2014 al revistei „Atitudini”)


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!