69 de ani de la trecerea la cele veşnice a Episcopului Grigore Leu

Data: 01 Martie 2018

Prin comemorarea trecutului Mântuitorului Hristos, noi recunoaştem că Cel comemorat este viu, că El se sălăşluieşte întru noi. „Nu poate exista recunoştinţă fără memorial (amintire), nici amintire fără cunoaşterea celui comemorat". Prin pomenirea pe nume a unei persoane noi ne amintim de aceasta, adică ne-o aducem în memorie, o facem să fie vie în mintea şi inima noastră, precum şi în rugăciunea noastră. „Pomenirea pe nume este începutul comuniunii cu persoana pomenită, ca o necesitate implicată în natura persoanei".

Grigore Leu s-a născut la data de 2 mai 1881 în satul Ţuţcani, com. Măluşteni, din fostul judeţ (Covurlui)1 Vaslui, într-o familie cu multe generaţii de slujitori ai bisericii. Tatăl său era preotul Costache Leu, iar mama sa se numea Sultana2. Au fost opt fraţi, tatăl păstorind pe credincioşii din Ţuţcani timp de 50 de ani. Duhul slujirii şi jertfelniciei le-a moştenit din familie, unde a văzut cultivându-se virtuţi creştine, precum şi dragostea de neam şi ţară, virtuţi şi idealuri de la care nu va abdica, plătind cu propria sa viaţă, fiind jertfit pe altarul credinţei neamului românesc.

Ajunge elev la Seminarul Teologic „Sf. Gheorghe" din Roman, unde a urmat cursul inferior, urmând studii teologice la Iaşi şi Bucureşti, susţinând examenul de absolvire în anul 19023. Obţine o bursă pentru a studia la Kiev pentru perioada 1902-1903, dar din cauza rătăcirii actelor pierde această şansă4. Din cauza situaţiei pecuniare modeste a părinţilor, este nevoit a se angaja „cântăreţ bisericesc" la Biserica „Sf. Gheorghe" din Galaţi şi funcţionar la cancelaria protopopiatului. În 1904 se căsătoreşte cu Lucreţia, fiica preotului Dimitrie Ganea şi este hirotonit pe seama Parohiei Oancea. După doar 6 ani rămâne văduv şi pleacă la Bucureşti, unde îşi continuă şi finalizează studiile teologice la Facultatea de Teologie Bucureşti.

Un capitol aparte din viaţa lui îl constituie perioada Primului Război Mondial, când şi-a adus o remarcabilă contribuţie prin activitatea de preot militar. „Preoţi în lupta pentru Marea Unire 1916-1919", realizat de Gheorghe Nicolescu, în care preotul Marius Guguci insistă să luăm aminte la aceste documente vii, atestă comportamentul preotului pe front. Sunt exemple care pe mine m-au cutremurat. Despre un preot militar, comandantul său spunea aşa: „Când a ajuns părintele la noi, tot regimentul era adventist. La sfârşitul frontului, toţi erau creştin-ortodocşi. Doar datorită purtării de grijă, prin propovăduirea şi prin exemplul personal al preotului. Deci, fără să facă propagandă. Doar prin exemplul vieţii sale. Despre părintele Gheorghe Leu, în Primul Război Mondial, spunea comandantul lui că este exemplu de preot desăvârşit, de care Mântuitorul Iisus Hristos ar fi mândru"5 (la tunderea în monahism, la data de 18 decembrie 1924, primeşte numele Grigore).

Într-un astfel de context a fost mobilizat, la 14 august 1916, în calitate de confesor militar la formaţiile sanitare, apoi la Regimentul 53/63 Infanterie6. A luptat la Oituz, Turtucaia, Mărăşti şi Mărăşeşti. A fost demobilizat la 1 martie 1918 şi rechemat sub arme la 15 aprilie ca urmare a cererii sale, deservind în regimentul 32 Infanterie până în luna iulie, fiind demobilizat definitiv7. Demobilizarea şi întoarcerea la „slujba Altarului" a însemnat reluarea muncii sale pastorale şi didactice cu conştiinţa datoriei împlinite şi a speranţei că jertfele tuturor, soldaţi, preoţi, vor contribui la întregirea neamului prin marele act naţional ce se prefigura. A fost un exemplu pentru alţi preoţi misionari, la înălţimea chemarii sale. Grija de mângâiere, întărirea şi încurajarea sanitarilor şi suferinzilor îl preocupau. Nu a dat înapoi de la contactul cu cei bolnavi, chiar în faţa pericolului de contaminare. Urmare a activităţii sale pe front, a fost decorat cu medalia „Coroana României în grad de cavaler". A fost preotul care a răspuns aşteptărilor timpului tragic pe care l-a trăit, fiind alături de ostaşi şi sădind în conştiinţa lor nădejdea pentru viitorul neamului, asemenea învierii cu cea a poporului8. Datorită capacităţii sale organizatorice şi pedagogice a fost numit directorul „Seminarului de la Ismail" (1918-1924)9.

Datorită vredniciei sale a fost ales arhiereu în şedinţa Sf. Sinod la data de 19 noiembrie 1924, confirmat prin Decretul regal nr. 4023 din 13 decembrie 1924 cu titlul de „Grigore Botoşeneanul, Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei" (1924-1936), unde îşi ia în serios misiunea, fiind un analist atent al problemelor sociale, afirmând că „Ignorarea bisericii din anumite sectoare ale activităţii caritabile face parte dintr-o politică vrăjmaşă progresului românesc"10. Timp de 12 ani cât a fost vicar la Mitropolie, trecând peste divergenţele de ordin administrativ cu Mitropolitul Pimen Georgescu, a rămas statornic în convingerile sale spre o mai profundă trăire duhovnicească şi activitate filantropică, aprig luptător împotriva sectarismului.

Colegiul electoral din 28-30 aprilie 1936 l-a ales pe Grigore Leu ca Episcop al Argeşului (1936-1940)11. Impresionant este cuvântul rostit la întronizare: „...Această cârjă simbolizează pentru mine şi stăpânirea pământească, dar mai ales sprijin în purtarea crucii, pusă pe umerii mei neputincioşi, cu răspunderea dregătoriei bisericeşti ce mi s-a încredinţat. Cu ea voi urca cărările munţilor, voi coborî culmile dealurilor şi voi străbate întinsul şesurilor, căutând oaia cea pierdută din staulul Bisericii şi al Patriei"12.

Problemele ce le avea de rezolvat la Argeş erau multiple: disciplina preoţilor, misiunea contra sectelor, susţinerea şcolilor teologice, pastoraţia şi administraţia, naveta preoţilor, dezbinarea dintre preoţi pe motive politice etc. Poziţia sa fermă faţă de politică, politicieni şi preoţii implicaţi în asemenea jocuri, la care se adaugă disputa dintre episcop şi regele Carol al II-lea ce a solicitat „scoaterea Catedralei din Curtea de Argeş din circuitul patrimonial al bisericii şi numirea ei „necropolă regală", va duce la profunda nemulţumire a Episcopului Grigore Leu. Cei patru ani petrecuţi la Argeş au fost poate prea puţini pentru a sprijini şi îndrepta în bine situaţia eparhiei.

În faţa celor două alternative de retragere la Mănăstirea Turnu şi numirea ca episcop la Huşi (1940-1949), Episcopul Grigore Leu a considerat că „Dumnezeu a hotărât să mă întorc de unde am plecat, mă supun despărţindu-mă cu durere de cei pe care i-am păstorit patru ani de zile"13. Starornic în credinţă, cuvânt şi faptă, intră în conflict deschis cu autorităţile comnuiste. Desfăşoară o amplă misiune pastoral, misionară şi filantropică în perioada celui de-al II-lea Război Mondial, după încercarea asaltului de eliberare a românilor din 1941, făcând următorul îndemn: „Să nu aşteptaţi să vedeţi lacrimile curgând la poartă şi uşa credincioşilor, ca să cercetaţi personal nevoile credincioşilor ce-i păstoriţi, în primul rând să-i mângâiaţi iar apoi să-i ajutaţi, numai aşa uniţi în suflet şi simţire păstor cu păstoriţi vom face graniţă şi vom zice – pe aici nu se trece"14. În 1941 în fruntea unui sobor de 12 preoţi cutreieră ţinutul Basarabiei până la Tiraspol, vizitând toate zonele româneşti, încurajând, ajutând, slujind şi învăţând, căutând refacerea morală a românilor basarabeni. Acţiunea este repetată în 1942, cu un număr de 16 preoţi până la Odessa. Schimbarea dramatică a cursului celui de-al II-lea Război Mondial cu data de 2 februarie 1943, când au capitulat armatele germane, începe o a doua evacuare a populaţiei peste Prut. Pune la dispoziţia celor refugiaţi palatul episcopal cu chiliile aferente şi Aziliul de bătrâni, neîncetând a crede în puterea trecătoare a comunismului. Când i s-a propus să evacueze zona episcopiei să plece la Timişoara a răspuns: „Numai dacă toţi credincioşii pot fi evacuaţi, iar dacă nu, unde-i turma acolo va fi şi păstorul". În pastoralele trimise parohiilor şi toate cuvântările ocazionale, cu tărie nu înceta să lupte împotriva comunismului şi a ideologiei ridicându-se împotriva cotelor şi a colectivizării, a desfiinţării mănăstirilor şi a scoaterii religiei din şcoli.

Şi-a plămădit viaţa la sânul Bisericii Ortodoxe, iar greutăţile prin care a trecut l-au oţelit. Contextul în care a fost numit episcop de Huşi era destul de ostil, privind apărarea unităţii de credinţă din cauza ideologiei ateiste ce se prefigura tot mai mult în România şi a acţiunilor legionare ce activau în jurul Huşilor, fiind un oponent al acestora. „Se opune măcelului împotriva evreilor şi a deportării acestora"15. Nu a încetat a protesta împotriva conducerii comuniste, ce căuta aducerea Bisericii sub ascultarea lor. Lupta episcopului şi strădania acestuia privind păstrarea credinţei stramoşeşti şi a unităţii teritoriale au găsit ecou în rândurile soldaţilor, preoţilor, a credincioşilor pe care i-a păstorit în cele trei eparhii, simbolic reprezentând unitatea de credinţă şi neam, alcătuită din cele trei provincii unite. Devine un episcop incomod pentru regimul comunist, fiind aspru pedepsit, ce prin decizia ministrului Cultelor nr. 4594/1949, publicată în Monitorul Oficial nr.46/24 februarie 1949, a fost desfiinţată Episcopia Huşilor, iar titularul ei, pus în retragere. Face un ultim drum la Bucureşti, pentru a discuta între „altele" şi cu Petru Groza despre această decizie umilitoare şi nedreaptă. La întoacere suferă o hemoragie puternică, bănuindu-se a fi de la o cafea otrăvită, trecând la cele veşnice la data de 1 martie 1949, fiind înmormântat lângă Catredala Episcopală „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi"16.

A lăsat un semn, o urmă peste tot pe unde a trecut, iar faptele sale vor rodi, viaţa şi activitatea sa înscriindu-se la loc de cinste în capitolul „Ierarhi şi martiri ai neamului românesc"17.

(Pr. Petru IOAN Parohia Fălciu II)

Note

1 Arhivele Sfântului Sinod. Dosar 1/2 1940.p.1 şi Dosar ½ 1942, p.3.13;
2 Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Măluşteni-Ţuţcani, Vol.I. p. 23;
3 Pr. dr. Nicolae Hurjui, „Episcopul Martir Grigore Leu", în Cronica Episcopiei Huşilor Vol. V, 1999, p.410;
4 Pr. Eugen Drăgoi, „Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos 1896-1898", Galaţi 1990, p 123;
5 Pr. Grigore N. Popescu, „Preoţimea română şi reîntregirea neamului", Vol. I şi II, Tipografia Vremea, p.133. Vezi şi conf. dr. Aurel Pentelescu, conf. univ. dr. Gavriil Preda, „Jertfa preoţilor mobilizaţi în războiul pentru întregirea neamului (1916–1919)";
6 Gheorghe Nicolescu „Preoţi luptători pentru făurirea României Mari" 1916-1919, Edit. Europa Nova, Bucureşti 2000, p. 33. Vezi şi pr. Ioan Petru, „Jertfa preoţilor şi ierarhilor din Primul Război Mondial pentru Marea Unire", în „Ziarul Lumina" - Ediţia de Moldova, din 9 februarie 2018;
7 Pr. Gr. Dorin Stănescu, „Jurnalele preoţilor români în vremea Marelui Război", în „Ziarul Lumina", 12 noiembrie 2017;
8 Conf. dr. Aurel Pentelescu, conf. univ. dr. Gavriil Preda „Jertfa preoţilor mobilizaţi în războiul pentru întregirea neamului (1916–1919)";
9 Pr. prof. dr. Mircea Păcuraru, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române", Vol.III, p.234;
10 Arhiva Naţională Iaşi - Fondul Mitropoliei, 33;
11 Confirmat prin decret regal nr.1143, din 14.05.1936;
12 Pr. Dr. Nicolae Hurjui „Omul şi fapta - Episcop Grigore Leu", Episcopia Huşilor, 2000, p.87;
13 Idem. p.115;
14 Idem.147;
15 Ibidem;
16 Pr. Dr. Nicolae Hurjui „Episcopul Martir Grigore Leu", în Cronica Episcopiei Huşilor Vol. V, 1999. p.410 (Vezi şi Constantin Florica „Episcopul Martir Grigore Leu", op. cit, p. 409-412;
17 Arhiva Episcopiei Huşilor, Dosar. 2/1941.