„A posti înseamnă, în primul rând, să fii liber“

Care sunt resorturile interioare care ne determină să postim? De ce suntem dispuşi să renunţăm, de bunăvoie, la o serie de plăceri sau cât de importantă este dimensiunea spirituală a postului? - sunt întrebări al căror răspuns am încercat să-l aflăm în special în rândul tinerilor. "Acum, văd că un lucru "la modă" este să ţii post pentru a slăbi. Cunosc oameni care asociază începerea postului cu începerea unei cure, dar acest lucru îi face să privească totul doar ca pe un sacrificiu culinar". "Eu chiar am întâlnit cazuri în care colege de-ale mele ar fi vrut să postească, dar nu le dădeau voie părinţii, spunându-le că trebuie să se alimenteze bine". "Când eram mai mică, mereu eram întrebată: "ce păcate aşa mari am eu, de trebuie să ţin post?"."

Scopul postului nu este acela de a ne sili să acceptăm un set de obligaţii formale, ci de a ne "înmuia" inima, astfel încât aceasta să se deschidă către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica "sete" şi "foame" după comuniunea harică cu Dumnezeu. Referitor la post, Mântuitorul spune în Sfânta Scriptură: "Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Tu, însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie". Cu alte cuvinte, postul reprezintă un angajament intim al fiecăruia dintre noi, pe care trebuie să-l asumăm cu smerenie. "În drumul nostru spre Hristos, avem cea mai mare armă, arma smereniei, dar şi cel mai mare duşman, mândria", sublinia, într-un cuvânt de învăţătură despre post adresat credincioşilor, Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Pornind de la aceste învăţături creştine, am încercat să aflăm care sunt resorturile interioare care ne determină, astăzi, să postim? De ce suntem dispuşi să renunţăm, de bunăvoie, la o serie de plăceri, sau cât de importantă este dimensiunea spirituală a postului? "Când eram mai mică, mereu eram întrebată: ce păcate aşa mari am eu de trebuie să ţin post?" Ana Sârbu are 27 de ani, este mămica unei fetiţe de doi ani şi câteva luni şi spune că una dintre cele mai mari bucurii pe care o simte, respectând tradiţia creştină a postului, o reprezintă "mulţumirea pe care o vede în ochii mamei". "Postul, pentru mine, este ceva ce ţine, în primul rând, de voinţă. Iar ceea ce îmi voi aminti cu plăcere toată viaţa este că, după perioada postului, mâncarea era mai gustoasă, avea altă aromă. Îmi mai amintesc şi faptul că eram răsplătiţi de părinţi pentru "sacrificiul nostru". Răsplata pe care o primeam era în a merge împreună la cofetărie sau la teatru. Acum, văd că un lucru "la modă" este să ţii post pentru a slăbi. Cunosc oameni care asociază începerea postului cu începerea unei cure, dar cred că acest lucru îi face să privească postul doar ca pe un sacrificiu culinar. Când eram mai mică, mereu eram întrebată: "ce păcate aşa mari am eu, de trebuie să ţin post?". Îmi era greu să explic asta unui om care mergea doar o dată pe an la biserică, care nu ţinea sărbătorile şi care îşi educa copiii asemeni lui. Astăzi, nu mă simt "demodată" pentru că ţin post. Este un stil de viaţă asumat, sunt mulţumită, pentru că îmi dovedeşte câtă voinţă am, mă simt mai bine şi mai sănătoasă trupeşte şi sufleteşte. Dincolo de toate acestea, însă, mulţumirea pe care o văd în ochii mamei, pentru că nu am dat uitării educaţia primită de la ea, este mai presus de orice explicaţii personale". "E foarte greu să descoperi postul de unul singur" Alin Rotaru are 25 de ani şi crede că adevăratul exerciţiu de voinţă este dimensiunea spirituală a postului, adică împăcarea cu sine, cu cei din jur, iertarea, bunătatea şi răbdarea. "În cazul meu, îndrumători în a cunoaşte rânduielile bisericeşti au fost bunicii. Cred că bunicii au un rol foarte important în prima parte a vieţii noastre, lor atribuindu-li-se datoria, de multe ori, să îşi înveţe nepoţii acele rânduieli care le vor fi de folos pe tot parcursul vieţii. Când eram copil, în perioada Postului Paştilor, ţineam post în prima şi ultima săptămână, mă spovedeam, iar apoi primeam Sfânta Împărtăşanie. În zilele noastre, sunt mulţi care ar vrea să postească, dar nu pot din cauza unui exemplu pe care l-am întâlnit foarte des: dacă într-o familie nu ţine nimeni post, e foarte greu să descoperi postul de unul singur. Postul este dovada că renunţăm la lume şi la plăcerile ei, pentru a ne deschide în faţa lui Dumnezeu. După părerea mea, cel ce nu poate renunţa la unele mici plăceri ale vieţii, cum sunt mâncărurile, distracţiile sau alte tentaţii, îşi dovedeşte lui însuşi că ştie încă prea puţin din ceea ce înseamnă să fii cu adevărat om. Dimensiunea spirituală a postului te pune în faţa celui mai mare exerciţiu de voinţă, adică acela de a te împăca cu sine, cu cei din jur, de a ierta, de a deveni mai bun şi mai răbdător". Smerenia plăcută a copiilor Olimpia Popescu, 45 de ani, este profesoară de limba română şi mama a doi copii: Andrei (16 ani) şi Sabina (14 ani). Doamna Olimpia a copilărit într-un sat de lângă Făurei, judeţul Brăila, în care, potrivit ideologiei vremurilor, apropierea de Biserică nu numai că nu era "la modă", dar putea fi chiar pedepsită de autorităţi. "Elevă fiind în acea vreme, am fost avertizaţi că ni se va scade nota la purtare dacă mergem la biserică. În toată copilăria şi adolescenţa mea, nu am intrat în biserică decât la moartea bunicii, la nunta surorii mele şi de câteva ori în preajma Paştilor. Nici în familie nu am fost educată într-un spirit religios. Apropierea mea de Biserică s-a produs abia prin anii â90, după ce unul dintre cei mai buni elevi pe care i-am avut a renuţat la o posibilă carieră de succes şi s-a călugărit. Am fost şocată atunci de alegerea lui, dar acest tânăr a ştiut apoi să mă facă să înţeleg cu adevărat ce înseamnă spiritualitatea ortodoxă", povesteşte Olimpia Popescu, care a ţinut să transmită, la rândul ei, copiilor, dragostea pentru Biserică. "Nu i-am condiţionat sau forţat niciodată. Le-am explicat, i-am încurajat, dar i-am lăsat să aleagă singuri. Când suntem într-o perioadă de post, Andrei, băiatul meu, mă mai întreabă "dacă n-ar putea să mănânce, totuşi, un fel sau altul de mâncare de frupt". Iar eu îi răspund că poate să mănânce tot ceea ce crede el de cuviinţă, dar să nu-mi transfere mie responsabilitatea alegerilor lui", explică doamna Olimpia. Despre lupta lor cu tentaţiile fireşti din timpul postului, Sabina şi Andrei se grăbesc să sublinieze - fără să ştie că dau dovadă de smerenia pe care unii dintre cei care postesc nu o au - că "nu reuşesc să ţină postul la modul strict". "La început, posteam pentru că în familia noastră se postea. Acum, o fac pentru că aşa simt... N-aş putea să explic foarte bine în cuvinte", spune Sabina. "Eu plec uneori la 12 de acasă şi ajung la 10 seara, pentru că, pe lângă şcoală, fac sport şi am antrenamente. Aşa că se întâmplă să-mi mai iau câte ceva dulce, dar în rest ţin tot postul, nu doar o săptămână la început şi una la sfârşit. După ce postesc, mă spovedesc şi mă împărtăşesc, mă simt mai împlinit, mai uşurat", spune şi Andrei. Despre modul în care privesc aceste lucruri colegii lor de şcoală, cei doi fraţi au aceeaşi părere. "Niciodată n-am fost privit altfel în clasă pentru că am refuzat să mănânc ceva, spunându-le că postesc. Din contră, s-a întâmplat să-mi ceară şi alţi colegi o tartină cu sniţel din soia", spune Andrei. "Eu chiar am întâlnit cazuri în care colege de-ale mele ar fi vrut să postească, dar nu le dădeau voie părinţii, spunându-le că trebuie să se alimenteze bine. Cred că sunt exagerări părinteşti, tipice. Una e postul şi alta e înfometarea. Postul înseamnă, în primul rând, să fii mai bun şi mai îngăduitor", crede Sabina. "Prin post, tocmai problemele de sănătate de care mă temeam s-au ameliorat" Mihăiţă Horodincă are 47 de ani, este conferenţiar doctor inginer în cadrul Universităţii tehnice "Gh. Asachi" şi crede că "a posti înseamnă, în primul rând, să fii liber". "Personal, am început să postesc toate posturile rânduite, târziu, cu nu mai mult de cinci-şase ani în urmă. Odată, lucrând în străinătate, la spovedanie fiind, am spus părintelui că nu am postit decât trei zile. Părintele a avut atunci o reacţie la care nu m-am aşteptat. S-a bucurat şi mi-a spus că înţelege că-mi este greu printre străini. Mie mi-a fost ruşine, pentru că nu simţeam că ar fi fost greu. La începutul postului următor, am cumpărat câteva produse "de dulce", de care credeam că nu mă pot lipsi din cauza sănătăţii, le-am pus în frigider şi mi-am propus să încep să postesc o zi, apoi două, trei şi, atunci când nu o să mai pot, o să am "salvarea" în frigider. Au trecut zilele una câte una, am şi uitat să le mai ţin şirul şi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu smerenie, am ţinut tot postul. E drept, nu postul pe care îl ţin cei cu vrednicie deplină, mai am încă mult de luptat. Dar culmea a fost că, prin post, tocmai problemele de sănătate de care mă temeam s-au ameliorat semnificativ. Cred că doar postind înţelegi logica postului, doar aşa vezi că trupul este "bună slugă, dar rău stăpân". Îmi amintesc vorbele unui preot care spunea că "atunci când nu te mai saturi, să dai de pomană, pentru că milostenia satură şi pe milostiv, şi pe cel miluit". Libertatea, aşa cum o înţeleg mulţi dintre noi, ne duce la pierzanie prin patimile care ne subjugă. Fumăm, bem, mâncăm orice şi peste măsură, fiindcă la început ne-am exersat libertatea, uneori cu îndreptăţirea celui căruia starea materială îi permite. Dar eu mă întreb: câtă libertate mai are la sfârşit alcoolicul sau fumătorul înrăit? Mi s-a întâmplat de multe ori, în post, să mă mir de savoarea bucatelor. Cele mai bune au fost pâinea cu salată, făcută din ceapă, sare, ulei şi puţin bulion de roşii. Fratele meu îmi spunea acelaşi lucru, după ce a mers la o mănăstire, în post, iar un călugăr i-a dat o bucată de lipie. Şi acuma este "bolnav" de dorul ei. Dacă ar fi să spun pe scurt ce este postul, cred că cel mai nimerit ar fi aşa: gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul!" ▲ Postul ne ajută să ne rupem de ritmul zgomotos şi alert al vieţii noastre cotidiene Pr. Mihai Iordăchescu Postul Paştilor este numit în rânduielile tipiconale Sfântul şi Marele Post, nu doar datorită faptului că este cel mai lung dintre posturile de peste an, ci, mai ales, pentru că este o perioadă de sfinţire pentru toţi creştinii. Rânduielile liturgice din Postul Mare ne arată că el are două părţi: primele 40 de zile, denumite Postul păresimilor (păresimi vine de la termenul latin quadragessima - patruzeci), adică primele 6 săptămâni, ce se încheie cu sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, şi Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ce începe în seara de Florii şi se încheie în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Această alcătuire a Postului Mare arată că, de fapt, primele 40 de zile sunt rânduite pentru curăţirea şi sfinţirea noastră, iar, în această stare de limpezire şi curăţie, având sufletul înviat din moartea păcatului, pătrundem în Săptămâna Patimilor pentru a simţi jertfa Crucii şi apoi bucuria Învierii. Aşadar, scopul postirii este sfinţirea noastră şi a vieţii noastre. Postirea înseamnă înfrânarea sau abţinerea de la alimentele de origine animală cu scopul de a ajunge la abţinerea de la săvârşirea păcatelor. De aceea, postul nu este doar un regim alimentar sau o dietă. Acestea sunt efectele lui asupra trupului nostru care se curăţă sau se detoxifică şi el. Ţelul postirii este acela ca, deprinzându-ne să spunem nu alimentelor care ne plac şi ne îndulcesc, să reuşim să spunem un nu hotărât şi păcatelor, despre care noi iniţial credem că ne aduc plăcere, dar la urmă se dovedesc aducătoare de multă durere şi suferinţă pe toate planurile vieţii. Postul transferă atenţia noastră de le cele lumeşti spre cele cereşti, pentru că, obişnuindu-ne să ne înfrânăm, nu mai acordăm o atenţie atât de mare trupului şi atunci începem să simţim pulsul vieţii spirituale. Deci prin postire se inversează priorităţile şi se aşază în ordinea firească: mai întâi viaţa duhovnicească şi apoi cea biologică. La slujba Sfântului Botez, spre final, este o frumoasă rugăciune, care spune că Dumnezeu l-a creat pe om "cu suflet cugetător şi trup bine alcătuit, ca trupul să slujească sufletului" şi nu invers. Astăzi, din păcate, am ajuns ca sufletul să fie robit trupului până la ne-simţire, adică până la neputinţa de a mai simţi lucrările sufleteşti. Ordinea firească este ca trupul să fie supus sufletului, slujindu-i spre mântuire. De aceea, rostul postului este să-l readucă pe om la această armonie ontologică, distrusă prin exagerarea nevoilor trupului pentru asigurarea confortului. Cu această credinţă creştinul trebuie să intre în Postul Mare şi, îmbinând postirea trupească şi cea sufletească - de păcate, ajutându-se de rugăciune şi Spovedanie, să reuşească să-şi schimbe viaţa, să se îndrepte, întorcându-se de la starea de păcat la cea de har, din adâncul răutăţii zilnice la înaltul virtuţii. Astfel îndreptat, să păşească apoi cu evlavie spre primirea Sfintei Împărtăşanii, adică a Trupului şi a Sângelui Domnului Iisus Hristos. Deci postul ne ajută să ne rupem de ritmul zgomotos şi alert al vieţii noastre cotidiene şi să pătrundem în armonia unei vieţi duhovniceşti aducătoare de linişte şi pace, binecuvântată de prezenţa sfinţitoare a Domnului. Cu alte cuvinte, este o şansă pentru mântuirea noastră, dar şi o oază de sfinţenie în deşertul lumii. * Preotul Mihai Iordăchescu este parohul bisericii cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului" din Valea Adâncă, judeţul Iaşi