Actualitatea Psalmilor lui Tudor Arghezi

Ce se întâmplă la început de secol XXI cu autorul „Cuvintelor potrivite”, căruia unii critici literari, cum în 1967 a fost Pompiliu Constantinescu în cartea „Tudor Arghezi. Scrieri”, vol. I, îndrăzniseră cândva să-i dea creditul celui mai îndreptățit urmaș al lui Eminescu? Deși a devenit, pe bună dreptate, scriitor canonic, în mod practic, Arghezi a intrat într-un con de umbră, surclasat evident, în gustul noilor generații, de către Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ana Blandiana și alții.

După opinia lui Nicolae Balotă „fiecare generație, fiecare epocă trebuie să-și merite poeții. A-l merita pe Arghezi înseamnă a găsi acele căi de acces spre scrisul său, acele modalități de exprimare, de formulare, acele valori și structuri, acele echivalențe prin care să ne putem apropia această operă, sau, altfel spus, prin care ea să devină pentru noi o prezență” (N. Balotă, „Prolog”, la „Opera lui Tudor Arghezi”, Editura Eminescu, București, 1997, p. 9).

Cum se explică plafonarea lui Tudor Arghezi, care apare în manuale școlare, dar numai cu poezia „Prefață” la clasa a VII-a (doar în manualul Editurii „Humanitas”) și cu un „Psalm” la clasa a X-a și cu „Testament” la clasa a XII-a? Este absolut insuficient acest „bagaj” minim cu care tinerele generații pornesc în viață. În schimb, la începutul secolului al  XXI-lea, se revitalizează psalmul ca specie literară, prin care rugăciunea, ca adresare către Dumnezeu, îmbrăcată în haina unor imagini artistice, este descoperită, între alții, frecvent în versurile lui Șerban Foarță, Dumitru Ichim și Th. Damian. În cartea Aurei Christi intitulată simplu și provocator „Psalmi” (Editura Contemporanul, Bucu­rești, 2016), Dumnezeu este o pre­zență aleatorie, nefiind centrul meditației, ca în psalmii scripturistici sau în cei arghezieni. Aleg psalmul „Ca un sfârșit de elegie”, pentru ca departajarea să fie clară: „Ca un sfârșit de elegie- / aceste încinse dimineți / crescute din vacarmul / rostogolit din noapte. / Dintr-o pictură naivă / mă privește Dumnezeu. / Ce voi face mai departe? / Silabisind  răspunsul / iscat cu neînțeleasă întârziere, / lunec în vârtejul refrenului / până atunci știut pe dinafară: / „De mine însumi/ apără-mă, Doamne” (Aura Christi, „Psalmi”, Editura Contemporanul, București, 2016, p. 8).

Dumnezeu este la Aura Christi o entitate certă, devenind martora frământării lăuntrice a poetei, care are propria încercare, fiind atrasă ca într-un turbion de lupta cu refrenul, simbol al creației înseși. Drama ei se desfășoară pe tărâmul artisticului, ca ecou al unei năpraznice zbateri existențiale.

Capodoperă a genului

O reluare prin lectură a psalmilor arghezieni este astăzi un deliciu. Versurile curg clare, așezate de poet într-un loc unic, ca într-un puzzle în care elementele componente nu se pot înlocui. Această tehnică de bijutier al cuvântului face din ele o capodoperă a genului. Tocmai acest adevăr evidențiază retroactiv manipularea ideologică, la care în învățământul socialist din deceniile VI-VII ale secolului al XX-lea, profesorii și liceenii sau studenții, erau supuși în egală măsură. În studierea acestui „ciclu” liric se prezenta drept conclusiv „Psalmul” („Călare-n șa, de-fuga pe vânt, ca Făt Frumos” - vezi T. Arghezi, „Psalm”,  „Luceafărul”, an 11, nr. 3. din 1959, p. 5; poezia va fi încadrată în vol. „Frunze”, Editura pentru Literatură, București, 1961.Vezi și antologia de autor Tudor Arghezi, „Scrieri”, 3, „Versuri”, Editura pentru Literatură, Bucu­rești, 1963, p. 288) încheiat într-o accepție materialistă, de totală respingere a credinței în Dumnezeu cu versurile: „Înver­șunat de piedici, să le sfărâm îmi vine; / Dar trebuie,-mi dau seama, să-ncep abia cu tine.”

La Facultatea de Filologie din Cluj, ca să dau un singur exemplu, profesorul Ion Vlad, o celebritate a domeniului, îl analiza drept „ultimul psalm” și așa l-au păstrat în memorie zeci de promoții de studenți, deveniți apoi profesori, care au dezinformat, la rândul lor, zeci de ani pe liceenii români. Se cerea inoculată ideea că, în 1959, Arghezi a ajuns la o convingere ateistă, ce convenea regimului comunist din România socialistă. Realitatea infirmă o asemenea supoziție. Era vremea când pe tema educației ateiste se organizau periodic sesiuni materialist-științifice cu profesorii de toate disciplinele.

A fost necesar să citesc în 1979 cartea lui Nicolae Balotă „Opera lui Tudor Arghezi”, reeditată după 20 de ani, ca să înțeleg că adevărata cifră a ciclului este de 17 psalmi canonici, la care se cer adăugate și textele în proză, în care apare atitudinea dubitativ religioasă a lui Tudor Arghezi. În poezia „Psalmistul” din volumul „Frunze” (1961) se reia tema la mod retrospectiv: „Te-am dus de-a lungul vremii, în mine, ca un semn,/ Și, făr’a te cunoaște, mi-ai fost îmbold și-ndemn” (Tudor Arghezi, „Psalmistul”, în „Scrieri”, 3, „Versuri”, Editura pentru Literatură, București, 1963, p. 298).

„Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!”

Se știe că, din punct de vedere etimologic, cuvântul psalm (derivat din gr. psalmos) înseamnă cântare de laudă, provenind de la cuvântul „mizmor”, care era un text interpretat cu acompaniament muzical. Istoria biblică precizează că regele David, care era muzician și crea poezii, a introdus acompaniamentul instrumental în rostirea psalmilor. Specificul lor ca specie este să conțină elemente imnice împletite cu rugăciunea către Pantocrator, versurile fiind vestimentate artistic. Psalmii biblici emanau o atitudine religioasă. În cartea sa „Poezia religioasă românească” (Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 275-288) Maria-Daniela Pănăzan analizează versurile unor texte lirice, pornind de la identificarea chiasmului în interiorul structurii lor. Arghezi transformă ideea religioasă, asupra căreia se oprește în meditația sa din toate etapele creației, într-o dramă existen­țială. Dependenţa ontologică a omului de Dumnezeu e explicată clar de Martin Buber sub forma unor raportări esențializante: „Nu există nici un Eu în sine, ci numai Eu din cuvântul fundamental Eu și Tu, şi Eu din cuvântul fundamental Eu și Acela” (Martin Buber, „Eu şi tu”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 31).

Psalmii cuprinși în volumul „Cuvinte potrivite”, deci anteriori anului 1927, și unul din „Alte cuvinte potrivite” (ediția „Versuri”) dovedesc o zbatere acerbă. Este cea mai dramatică din întreaga noastră literatură, mai ales că frământarea între credință și tăgadă se extinde pe aproape întreaga durată creatoare a vieții poetului. Ea debutează cu îndepărtarea de Dumnezeu din primul „Psalm” („Aș putea vecia cu tovărășie”), unde, printr-o formulare imperativă, Arghezi i se adresează Creatorului, mărturisindu-i: „Vreau să pier în beznă și în putregai, / Nencercat de slavă, crâncen și scârbit. / Și să nu se știe că mă desmierdai / Și că-n mine însuți tu vei fi trăit”.

Poetul parcurge drumul spre răzvrătirea din „Psalmul” („Sunt vinovat că am râvnit”), unde își recunoaște păcatul prometeic-luciferian: „Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! / Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia / Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria. // Dar eu râvnind în taină la bunurile toate, / Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate”. Religiozitatea este în creștere în „Psalm” (Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!), debutând cu trecerea psihologiei poetului blestemat în plan religios, unde el, cuprins de o demiurgică suf­erință, implora dumnezeirea să i se reveleze.

Față de „Evanghelie”, unde apare întrebarea „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, Arghezi făcea apel la clemență pentru robul uitat de Pantocrator: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării / Și mă muncesc din rădăcini și sânger. / Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când în când, câte un pui de înger, // Să bată alb din aripă la lună, / Să-mi dea din nou povața ta mai bună”.  
În „Psalmul” („Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere”) căutarea sisifică ajunge la extenuare și nemaimulțumindu-se cu reve­lația, poetul îl somează pe Dumnezeu să i se arate, ca o confirmare concretă a existenței lui: „Pentru credință sau pentru tăgadă, / Te caut dârz și fără de folos. / Ești visul meu, din toate, cel frumos / Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă”. Acerba dorință a întâlnirii față în față cu Pantocratorul ia forma unei confruntări: „Singuri, acum, în marea ta poveste, / Rămân cu tine să mă mai măsor, / Fără să vreau să ies biruitor, / Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”.

Căutarea sacrului

Față de biblica luptă a lui Goliat cu David, cu care ar putea semăna ca tensiune, înfruntarea poetului cu Dumnezeu era alta, Arghezi mizând tocmai pe o înfrângere. În antologia de „Versuri”, realizată în 1960, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, în colecția „Biblioteca pentru toți”, nu mă mir că ultimul text inclus este „Psalm” („Călare-n șa, de-a fuga pe vânt, ca Făt- Frumos”). Ca un soi de „quod erat demonstrandum”, acest psalm sintetizează întreaga experiență existențială argheziană, îmbrăcând-o într-o impresionantă hlamidă imagistică, una de-a dreptul cinematografică.

Prin asemenea imagini impresionante, Arghezi reconstituie căutarea lui sisifică: „Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte și silabe,/ Ori pe genunchi și coate târâș, pe patru labe./ Zărind slugărnicia și cazna mea umilă/ Ai să primești flămândul, mi-am zis, măcar de milă.// Încerc de-o viață lungă, să stăm un ceas la sfat,/ Și te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat./ Oriunde-ți pipăi pragul, cu șoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte și drugi”.

Bine justificată prin argumentarea prealabilă, ca o ghilotină ce cade neiertător, apare ideea luptei finalizate prin contestarea divinității supreme în distihul concluziv: „Înverșunat de piedici, să le sfărâm îmi vine; / Dar trebuie,-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine”.

Nicolae Balotă a cercetat în lucrarea citată și ciclul „Printre psalmi”, după cum semnalează un text intitulat „Psalm” în „Ce-ai cu mine, vântule?”.

Spre deosebire de marii poeți religioși ai lumii, T. Arghezi nu recurge la imagini ale sentimentului amoros, ca mirele și mireasa spre a exprima ideea legăturii dintre Biserică și Dumnezeu. Se cer diferențiate religiozitatea textuală de cea a eului poetic, sens în care, cele mai edificatoare, exegetul le consideră pe cele din ciclul „Printre psalmi”. Finalitatea rugăciunii argheziene urmează să fie una „net cognitivă” (Nicolae Balotă, op. cit., p. 197).

Poetul scrie psalmi spre a-și înțelege rostul existențial. Căutarea Sacrului se identifică la Arghezi cu cea a sensului existenței și răspunsul la întrebările retorice puse vine tot de la natură, într-o viziune panteistică. Interogațiile dialogului sunt formulate printr-o parabolă: „- Ce-ai făcut cât ai umblat? m-au întrebat, întors acasă, greierele, șoarecele și șopârla. - Mai bine nu mă duceam și m-aș fi mulțumit cu glasurile voastre mici”. Dojana vine de la înțeleptele făpturi nevinovate: „Ce-ți veni să cauți pe Dumnezeu prin lumea toată?”. Poetul este identificat cu Rătăcitorul, cu Peregrinul pe care vatra îl mustră întrebător: „Ce vruși tu să iasă din tine?...Cine te-a pus să te iei după mine, după vânt? Ce-ți lipsea ca să fii fericit ca sfecla-rod muncit în brazdă și îngrijit?” (Ibidem, p. 212) Fără să ocolească dimensiunea escatologică a existenței în ciclul „Printre psalmi”, Arghezi termină prin a exprima mulțumirea pentru darul pe care Dumnezeu i l-a făcut, oferindu-i cuvintele: „Dar mi-ai dat cuvintele, ca să mă vaiet și să te întreb./ Iartă, Doamne, comoara asta e mai mare…” (Ibidem, 214).

Patru dimensiuni ale psalmilor

Așa cum era de așteptat, în manualele postdecembriste, atitudinea lui Arghezi față de Dumnezeu este nuanțată, conform interpretării lui Eugen Simion, care semnala patru dintre dimensiuni, respectiv pe cea religioasă, gnoseologică, etică și estetică (Vezi: „Marile teme ale liricii argheziene”, în Limba și literatura română, manual pentru clasa a XI-a, Editura didactică și pedagogică, R.A.-București, 1996, p. 85). Comparativ, se aduc în atenția liceenilor de astăzi și opiniile lui Lucian Blaga sau Nicolae Balotă la tema dată, făcându-se apel la discernământul și la experiența existențială a noilor generații de tineri studioși.

În evoluția poeziei românești, după Mihai Eminescu, autorul frumoasei „Rugăciuni”, Tudor Arghezi a dat pentru prima dată în mediul laic prestigiul exem­plarității temei rugăciunii, care devine prin desacralizare un prilej de meditație exis­tențială. Timp de 40 de ani, Arghezi a publicat 17 psalmi, dintre care trei au titluri dezvoltate: „Psalmul mut”, „Psalmul de tinerețe” și „Psalmul de taină”, cu conținut erotic. El nu se roagă implorator, ci iscodește, caută cu înfrigurare. Este o „Vox clamantis in deserto”, cum demonstrase Nicolae Balotă cu intuiție în cartea sa.

Temă poetică în actualitate

În literatura românească există poeți care au creat cicluri autonome, așa cum fuseseră „Pastelurile” lui Vasile Alecsandri, „Nopțile” lui Alexandru Macedonski sau „Cântecele țigănești” ale lui Miron Radu Paraschivescu. Înțelegerea importanței psalmilor pe care Tudor Arghezi i-a scris fără intenția de a constitui un ciclu de sine stătătoare, nu se poate împlini fără să avem în vedere, ca reper, și versificările psalmilor biblici din Cartea Cântărilor, din Cartea lui Iov, din Cartea psalmilor, realizate în spațiul literar interbelic de Vasile Militaru, iar în contemporaneitatea noastră de Șt. Aug. Doinaș, Dorel Vișan, Eugen Dorcescu și Șerban Foarță, ca să numesc doar pe cei mai vrednici dintre poeții care au consacrat tema. Desigur că ei nu sunt singurii. Cu fantezie reverberantă, Nicolae Băciuț stă „La taclale cu Dumnezeu” și o face inspirat și cu vibrantă simțire. Preluând cu o nouă pace lăuntrică dramatica zbatere a lui Tudor Arghezi în „Psalmi”, poetul din Târgu Mureș mărturisește în „Paralele inegale”: „Numai tu nu spui nimic, / numai tu spui totul, / numai tu eşti pleoapă, / numai eu sunt ochiul, / numai tu eşti iarnă,/ fără de zăpezi / eu sunt doar lucarnă / când doar ziduri vezi, / eu sunt trup de aer, / când tu eşti veşmânt, / eu sunt doar silabă, / când tu eşti cuvânt”. Poetul Dumitru Ichim scrie psalmi de o vădită originalitate imagistico-lexicală, chiar dacă din rațiuni estetice îi metamorfozează uneori în sonete. Tema aceasta poetică este o chemare permanentă pentru viitorul liricii românești, așa cum sunt și întrebările nedezlegate cu care în prezent se înfruntă gândirea umană.