Adânc pe adânc cheamă: „Şi mai mult decât acestea veţi fi“

Câţi oameni sunt convinşi de utilitatea lor în această lume? Dar câţi sunt conştienţi de frumuseţea lor? Ne dăm seama de valoarea noastră? Cred că noi, oamenii, purtăm în suflet un strop de dumnezeire, care este însăşi esenţa noastră; un strop din "Lumina creată în ziua dintâi/ Din lumina aceea însetată adânc de viaţă". Şi cred că rostul nostru este să ne întoarcem la Creator îmbogăţiţi de cunoaştere. Existenţa noastră este un lung drum spre acasă, dar "îmbunătăţiţi". Din perspectiva asta, cum pot fi acceptate afirmaţiile de genul: "Nu sunt bun la nimic", "Fac umbră pământului degeaba" etc... Nu avem dreptul să ne devalorizăm! Aşa cum sinuciderea este un mare păcat, aşa şi desconsiderarea ar trebui socotită un păcat. Cred că oamenii sunt puţin confuzi în ceea ce priveşte noţiunea de smerenie. Poate dacă ea ar fi explicată mai exact, am evita judecăţile de valoare asupra fiinţelor noastre. În legătură cu asta, există o anecdotă: "Doi rabini se urcă într-un taxi, vorbind despre slujba de la care tocmai ieşiseră.

"-Doamne, sunt atât de păcătos!!" "- Dacă tu eşti păcătos, atunci eu sunt păcătosul păcătoşilor!" "- Sunt ultimul dintre oameni, continuă primul!" "- Nu sunt demn de mila lui Dumnezeu!!" "- Eu nu sunt demn nici de pedeapsa lui Dumnezeu!?" Taximetristul, auzindu-i, spuse cu modestie: "- Dacă sfinţiile voastre vorbiţi aşa, atunci eu sunt un zero, sunt un nimic în faţa lui Dumnezeu!" La care cei doi săriră ca arşi: "- I-auzi-l şi pe ăsta! Cine se crede?"" Nu credeţi că în largul sens al cuvântului uman intră şi demnitatea? Demnitatea cu care acceptăm încercările, uneori la limita suportabilităţii; demnitatea cu care ne acceptăm limitele, deşi poate sufletul nostru ţipă pentru mai mult. Cred că mai mare este smerenia cuiva care spune: "Doamne, atâta sunt" decât a cuiva care spune: "Doamne, sunt un nimic, sunt un netrebnic". Trebuie o mare putere pentru a ne asuma condiţia umană, cu măreţia şi abisurile ei, şi a ne păstra echilibrul dintre acestea. Dar să nu uităm, pe această punte îngustă trece drumul către casă...