Adevărata iertare rodeşte prin smerenie
Luaţi aminte la voi înşivă. De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l. Şi au zis apostolii către Domnul: Sporeşte-ne credinţa. Iar Domnul a zis: De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta. Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din ţarină: Vino îndată şi şezi la masă? Oare, nu-i va zice: Pregăteşte-mi ca să cinez şi, încingându-te, slujeşte-mi, până ce voi mânca şi voi bea şi după aceea vei mânca şi vei bea şi tu? Va mulţumi, oare, slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu. Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem. Luca 17, 3-10
Ucenicii L-au rugat pe Domnul Iisus Hristos să le sporească credinţa. Ei au venit cu această rugăminte deoarece se vedeau neputincioşi în a împlini porunca Mântuitorului; şi anume aceea de a fi iertători cu cei care le greşeau. Făceau legătura, poate involuntar, între puterea de a ierta pe care ţi-o dă credinţa în Dumnezeu şi smerenia ce izvorăşte din rugăciune. De fapt, Domnul Hristos le-a arătat ucenicilor Săi, dar şi nouă, o scară duhovnicească. Prima treaptă este credinţa. Dintr-o credinţă fierbinte se naşte rugăciunea. Rugăciunea se căleşte prin iertare. Adevărata iertare rodeşte prin smerenie. Ştiind acestea, înţelegem de ce sfinţii, deşi aveau o viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, considerau că nu au făcut altceva decât să-şi împlinească datoria de creştini şi de fii ai lui Dumnezeu. Să învăţăm şi noi acest abecedar al vieţuirii cu Hristos. Sfântul Maxim Mărturisitorul aşa ne învaţă: „Nu ni se va deschide poarta Împărăţiei cerurilor dacă n-am bătut la poarta virtuţilor”.