„Adevărata podoabă a creştinilor“

Unul dintre cel mai aprig disputate subiecte de reflecţie teologică îl reprezintă raportul dintre contribuţia efortului uman şi rolul harului divin în dobândirea mântuirii. De modul în care este interpretat acest echilibru depinde o serie întreagă de aspecte, cu consecinţe în viaţa practică a creştinilor, iar diferenţele interconfesionale reflectă din plin aceste particularităţi de percepţie.

În primele secole ale creştinismului, lămurirea unor astfel de dileme era mai mult un exerciţiu de contemplaţie şi rugăciune, decât o căutare obsesivă a explicaţiilor raţionale. În fragmentul care urmează, Sfântul Simeon Metafrastul (sec. al X-lea) oferă, în spiritul tradiţiei şi scrierilor patristice răsăritene, o viziune cât se poate de plastică a acestei dileme aparent insurmontabilă: „sufletele sfinţilor primesc încă de acum aripi spirituale, şi acestea le înalţă spre o cugetare cerească“. Slava cu care se îmbogăţesc sufletele sfinţilor, cum s-a zis, încă de pe pământ, aceea va acoperi şi va îmbrăca trupurile lor goale la înviere şi le va face să fie răpite la cer. Şi atunci se vor odihni cu trupul şi cu sufletul neîncetat în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu, zidind pe Adam, nu i-a dat aripi trupeşti asemenea păsărilor, având de gând să-i dea pe cele ale Duhului la înviere, ca să fie uşurat prin ele şi răpit unde vrea Duhul. Iar aceste aripi spirituale (inteligibile) au fost date de acum sufletelor sfinţilor, şi ele le înalţă spre o cugetare cerească. Pentru că podoaba creştinilor este alta, şi altele sunt veşmintele, alta masa şi alta bucuria. Fiindcă ştim că Hristos va veni din cer şi va învia pe cei adormiţi din tot veacul, precum mărturisesc dumnezeieştile Scripturi. Şi deosebindu-i în două părţi, pe cei care vor avea semnul lui, care este pecetea Duhului dumnezeiesc, îi va aşeza la dreapta Sa, după cum zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu şi mă cunosc“. Şi atunci trupurile noastre se vor îmbrăca în slavă dumnezeiască, în cea a faptelor bune şi în cea a Duhului, pe care sufletele sfinţilor au primit-o încă de aici. Şi aşa, slăvite de lumina dumnezeiască şi răpite la ceruri întru întâmpinarea Domnului, precum s-a scris, vor fi pururea cu Domnul. Cheia vieţii creştine Cei ce vor să înfăptuiască o viaţă creştină în chipul cel mai frumos trebuie să se îngrijească întâi de toate, cu toată sârguinţa, de partea cugetătoare, deosebitoare şi conducătoare a sufletului, ca întărindu-şi puterea de deosebire a binelui şi a răului, şi despărţind patimile care au intrat împotriva firii, de firea cea curată, să vieţuiască fără să se poticnească, folosindu-se de puterea deosebirii, ca de un ochi, şi rămânând curaţi de pornirile spre păcat. Căci voia sufletului este să păstreze mădularele trupului neîntinate de vătămare din partea simţurilor, să se păzească pe sine de împrăştierile lumii şi să-şi străjuiască inima, ca să nu-şi întindă în lume mădularele gândurilor ei, ci să le strângă din toate părţile şi să le adune din grijile şi din plăcerile de jos. Şi când vede Domnul pe cineva vieţuind astfel şi păzindu-se şi supraveghindu-se pe sine cu frică, hotărât să-I slujească Lui, îi întinde şi ajutorul harului Său. Dar ce va face Dumnezeu cu cel ce se dă pe sine de bună voie lumii şi umblă după plăcerile ei ? Cele cinci fecioare care au privegheat şi şi-au luat cu ele acel untdelemn străin de firea lor în vasele inimii - iar acesta este harul Duhului - au putut să intre cu mirele în cămara de nuntă. Iar celelalte, cele nebune, cele rele, cele care s-au bizuit pe firea lor, n-au privegheat, nici nu s-au sârguit să-şi agonisească acest untdelemn al veseliei în inimile lor încă pe când erau în trup; ba oarecum au şi adormit în lipsa de grijă, în moleşeala şi părerea de sine a dreptăţii. De aceea li s-a închis uşa de la cămara de nuntă a împărăţiei. Căci e vădit că erau ţinute de un lanţ oarecare al lumii şi de-o prietenie faţă de ea, întrucât nu-şi dăduseră dragostea lor desăvârşită şi ardoarea lor Mirelui ceresc. De fapt, sufletele care caută ceea ce e străin firii, sfinţenia aceasta a Duhului, şi-şi aprind toată dragostea lor pentru Hristos, acolo umblă, acolo se roagă, acolo cugetă, acolo meditează, despărţite de toate celelalte. Căci cele cinci simţuri ale sufletului: înţelegerea, cunoştinţa, discernământul, răbdarea şi mila, dacă primesc harul de sus şi sfinţenia Duhului, se fac cu adevărat fecioare înţelepte. Iar dacă sunt lăsate în firea lor, se află cu adevărat nebune şi se vădesc ca fiice ale lumii şi ale mâniei. Precum păcatul e străin de firea noastră, dar odată ce furişat prin căderea primului om l-am primit în noi, ni se face cu vremea ca şi o fire, tot aşa se cuvine prin acest lucru străin de firea noastră, adică prin darul ceresc al Duhului, să fie alungat iarăşi păcatul din firea noastră şi să fim întorşi la curăţia străveche. Căci de nu vom face aceasta prin multă rugăciune şi credinţă, prin luare-aminte şi prin întoarcerea de la cele ale lumii şi de nu se va sfinţi firea noastră, întinată de păcat, de către dragostea aceea care este Hristos, şi de nu vom rămâne până la sfârşit necăzuţi de la poruncile Lui dumnezeieşti şi preschimbaţi, nu vom putea dobândi împărăţia cerească. „Dumnezeul nostru este foc mistuitor“ Vreau, zice, să spun, după puterea mea, un cuvânt subţire şi adânc. Domnul cel nesfârşit şi fără trup Se face pe Sine, din bunătate nemărginită, trup; şi se micşorează, cum ar zice cineva, Cel mare şi mai presus de fiinţă, ca să Se poată uni cu făpturile Sale înţelegătoare, adică cu sufletele sfinţilor şi cu ale îngerilor, ca să fie în stare şi acestea să se împărtăşească de viaţa nemuritoare a dumnezeirii Sale. Cu trupul întreg s-a unit sufletul, pentru că prin el îşi împlineşte toate lucrurile câte vin în viaţă. În acest fel şi bunătatea negrăită şi neînţeleasă a lui Hristos se micşorează şi Se face pe Sine trup şi Se uneşte cu sufletele credincioase şi iubite de El şi le cuprinde şi se face, după cuvântul lui Pavel, un Duh cu ele, ca astfel de suflet să vieze şi să subziste în dumnezeirea Lui şi să ajungă la viaţa nemuritoare şi să se desfăteze de o plăcere nestricăcioasă şi de o slavă negrăită. Unui astfel de suflet, zice, i se face Domnul, după cum vrea, când foc, care arde tot răul ce s-a furişat în el, cum zice şi Proorocul: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor“, când odihnă negrăită şi netălmăcită, când bucurie şi pace, care îl încălzeşte şi-l învăluieşte. Numai să se sârguiască să-L iubească pe El şi să se dăruiască purtărilor celor bune şi se va vedea prin experienţa însăşi, prin însăşi simţirea sa atingându-se de bunătăţile negrăite „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit“, de toate câte le va face Duhul Domnului, fie spre odihnă, fie spre bucurie, desfătare şi viaţă, sufletului care se arată vrednic de Acela. Căci se face pe Sine trup, precum spre mâncare duhovnicească, aşa şi spre îmbrăcăminte şi spre frumuseţi nepovestite, ca să-l umple astfel cu veselie duhovnicească. „Eu sunt, zice, Pâinea vieţii“; şi „Cel ce bea din apa pe care Eu voi da lui, se va face lui izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică“. Aşa s-a arătat Dumnezeu, zice, şi fiecăruia dintre cei sfinţiţi şi sfinţi, precum I-a fost voia şi precum a fost de folos celui ce-L vedea. De pildă, altfel lui Avraam, altfel lui Isaac, altfel lui Iacov, lui Noe, lui Daniel, lui Moise, lui David şi fiecăruia dintre Prooroci, micşorându-Se pe Sine şi făcându-Se trup, cum s-a zis, preschimbându-Se şi arătându-Se celor ce-L iubesc pe El, nu precum este, căci e neîncăput, ci după putinţa lor de a-L încăpea, pentru multa şi neînţeleasa dragoste pe care o avea faţă de ei. Focul ceresc al dragostei Duhului Sufletul care s-a învrednicit să primească în sine sălăşluirea puterii de sus şi care are amestecat în mădularele sale focul acela dumnezeiesc şi dragostea cerească a Duhului cel bun se desface fără greutate de toată dragostea lumească. Căci precum fierul sau plumbul, aurul şi argintul, predându-se focului se topesc şi îşi leapădă duritatea firii şi se fac moi, şi cu cât stau mai mult în atingere cu focul, cu atât se înmoaie şi se desfac mai mult lepădând soliditatea naturală din pricina puterii focului, aşa şi sufletul, primind focul ceresc al dragostei Duhului, se desface din împătimirea duhului lumesc şi din lanţurile păcatului şi se preschimbă din învârtoşarea firească a păcatului, socotindu-le şi dispreţuindu-le pe toate ca neînsemnate. Chiar dacă ar avea niscai fraţi cât se poate de iubiţi, dar care l-ar împiedica de la această dragoste, s-ar întoarce şi de către ei sufletul care este mistuit de o astfel de iubire. Căci dacă dragostea căsătoriei trupeşti desface pe cineva de tată, de mamă şi de fraţi, şi chiar dacă iubeşte pe careva dintre aceştia, îl iubeşte aşa pe deasupra, şi toată simţirea şi tot dorul şi le îndreaptă spre soţia sa, dacă deci dragostea trupească desface orice altă dragoste a lumii, cât nu s-ar amărî cei cuprinşi de dorul acela nepătimitor, dacă ar fi împiedicaţi în ea de dragostea faţă de ceva din cele ale lumii? (Texte selectate din Sf. Simeon Metafrastul, Despre înălţarea minţii, în Filocalia a V-a, Ed. IBMO, Bucureşti, 1976).