Adevărata ţintă: Însuşi Dumnezeu

Vorbim despre creştinism, dar ratăm întâlnirea cu Hristos. Rostim rugăciuni, dar nu vorbim cu Dumnezeu. Postim, dar nu flămânzim după lucrul Său. Ce rost au toate nevoinţele, dacă nu lăsăm inima noastră să fie atinsă de dragostea Lui?

E cutremurător să citim în Evanghelie cum chiar cei ce în numele Domnului au prorocit, au scos demoni, au făcut multe minuni pot auzi cuvintele: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea" (Matei 7, 23). E nevoie de a-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este El şi cum ni Se arată, nu cum ni-L închipuim noi. Dar este la fel de important în această relaţie de iubire ca şi noi să ne lăsăm cunoscuţi de Mântuitorul. Nu că El n-ar cunoaşte ceea ce facem, ce gândim sau ce este cu noi. Atunci când „mulţi au crezut în numele Lui, văzând minunile pe care le făcea", Domnul Însuşi „nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. Şi pentru că nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El Însuşi cunoştea ce era în om" (Ioan 2, 23-25). Drept dovadă că mulţi s-au făcut părtaşi la Răstignirea Sa, inclusiv unul dintre cei doisprezece ucenici. Dar una este ca cineva să cunoască ceva despre tine şi alta este ca tu să te deschizi către Celălalt cu o mărturisire, arătându-te aşa cum eşti. În primul caz avem o informaţie, în al doilea avem de a face cu o relaţie. Or, exact acest aspect, al cultivării relaţiei cu Dumnezeu, mi se pare că este tot mai neglijat în zilele noastre. Orice am lucra, mai ales în Biserică, dacă nu facem fiecare pas împreună cu Dumnezeu, pentru El şi în numele Lui, atunci totul este în zadar.

Cu onestitate şi receptivitate

Căci totul începe, continuă şi sfârşeşte (adică se înveşniceşte) doar în Dumnezeu-Omul: „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). În Evanghelii vedem cum şi cei drepţi, curaţi la inimă, şi cei ce trăiesc în păcat au aceeaşi şansă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Celor ce vieţuiesc în curăţie şi cunosc Scripturile, model le este Natanael, cel căruia Filip îi spune: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea" (Ioan 1, 45-50). Iată cât de repede ajunge Natanael să (re)cunoască în Iisus „din Nazaret" nu doar un om, ci pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Cazul samarinencei (v. Ioan 4, 5-42) este la antipod. Fiind o femeie ce trăise cu cinci bărbaţi şi acum era la al şaselea, Mântuitorul o abordează cu totul diferit faţă de felul în care a procedat în cazul lui Natanael. El porneşte de la un lucru obişnuit în sine - a cere apă -, dar neobişnuit şi provocator în contextul în care trăiau atunci cele două popoare, iudeii şi samarinenii. Treptat, Mântuitorul conduce discuţia până în punctul în care El recunoaşte pe faţă că este Mesia Cel mult aşteptat, iar ea se lasă biruită şi se duce în cetatea Siharului să binevestească şi altora cele întâmplate. Fiind pătimaşă, trăind în păcat şi neavând o cunoştinţă deplină a credinţei – „voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuire din iudei este" (Ioan 4, 22) – a fost nevoie de un dialog mai elaborat, până să ajungă la a-L recunoaşte pe Mesia în Iisus, Cel ce stătea în faţa sa „ostenit de călătorie" (Ioan 4, 6).

Dincolo de diferenţele amintite, chiar dacă se află la extreme, ambele cazuri au ceva în comun. Şi Natanael, şi samarineanca dau dovadă de onestitate şi de receptivitate, de o deschidere nu lipsită de ispita prejudecăţii. Uimitor este modul în care aceştia doi reuşesc să cunoască şi să primească în inima lor, ca Mântuitor, într-un timp extrem de scurt, practic imediat, pe Iisus. N-a fost nevoie de felurite osteneli sau de ani de pocăinţă. Au dobândit mântuirea, precum şi harisma propovăduirii. Faptul că ei au ajuns să cunoască pe Domnul atât de repede reprezintă o încurajare pentru fiecare dintre noi, în orice stare sufletească am fi acum. Nu e un îndemn la a ne lenevi sau a renunţa la rugăciune şi asceză, căci acestea rămân partea noastră de lucrare în relaţia cu Hristos. E, însă, un îndemn de a nu rata adevărata ţintă: pe Însuşi Dumnezeu!