Aici

Aici ar trebui să se definească rostul acestor clipe şi tot aici devenirea ar trebui să îşi afle un firesc final. Dar suntem ajunşi la un liman aparent, căci nici măcar nu am pornit la drum. Aici adăstăm de mult prea mulţi ani, căutând un sens şi aşternând un soi de uitare bizară peste ceea ce s-ar cuveni să fim. Dar nu suntem.

Aici a început să existe nimicul, convertit într-un prea evident trâmbiţat ceva. Iar de aici nu vom pleca destul de curând, decât dacă vom învăţa să fim altfel decât clonele nefericite ale unor fiinţe desprinse din filmele occidentale, cu mare succes la public. Tristeţea insuportabilă a neîmplinirii îşi trage seva din însăşi existenţa noastră, dar noi nu vom izbuti să fiinţăm suficient de mult încât să îi putem vedea sfârşitul. Căci neîmplinirea vieţuieşte, cumva, dincolo de generaţii ori graniţe, cât timp distrugerea-ca fel-de-a-fi îşi găseşte loc în sufletele celor ce au fost, sunt şi vor veni. Aici sălăşluieşte bizarul, aşternut peste orice semn al firescului, acoperind reperele nemuririi cu fragmente explicite ale nefiinţei. Aici, noi suntem străini nouă înşine, adversari redutabili propriei noastre propăşiri.

Moartea ca mod de viaţă este cea care ne însoţeşte printre gânduri şi atitudini, aşezându-ne undeva, la marginea devenirii, într-un spaţiu pe care îl putem numi, la fel de bine, niciunde. Sau, mai simplu... aici. Iar sensul nostru se pierde, stingher, printre fragmente neverosimile de inconsistenţă a voinţei. Insistenţa întru stagnare reprezintă numai un aspect al prăbuşirii efective, căci nimic nu este ceea ce pare. Aici.

Priviţi în jur şi gândiţi-vă dacă acesta este drumul pe care am pornit, ţelul pe care merită să îl urmăm. Minciună, ură, violenţă, răutate. Toate s-au revărsat în viaţa noastră, înlănţuindu-ne sub spectrul neputinţei personificate într-o umbră ce ne poartă, nemeritat, chipul şi numele. Are vreun rost, oare, să ne pierdem identitatea în strădania aceasta de a da o formă nimicului?

O viaţă fără Dumnezeu este o existenţă crâncen dedicată lui „acum“ şi „aici“, fără vreo şansă de a transcende clipa şi locul. Ţintuiţi în absurd, distraşi de mirajul libertăţii greşit înţelese, năzuind o perpetuă distracţie şi obţinând, în schimb, un permanent disconfort sufletesc, ar fi momentul să înţelegem că adevărata împlinire nu implică rămânerea aici. Nu suntem predestinaţi nimicniciei, dar nici sublimului, ci suntem, firesc, supuşi devenirii. Evoluţiei sau involuţiei faţă de singurul reper real: divinul. Iar stagnarea - înşelătorul „aici“ căruia mulţi i se dedică - este o aparenţă nocivă. Deoarece mirajul falsei libertăţi ce şi-a croit drum în sufletul nostru pârjoleşte totul în jur, lăsându-ne sclavi ai nimicului într-un deşert fără de hotare, fără de speranţă. Încătuşaţi, păşim, lipsiţi de istorie şi perspective, aici, dovedindu-ne supuşi servitori ai căderii.

Dincolo de existenţa harică nu există viaţă. Poate doar un simulacru prea puţin convingător, premergător deznădejdii finale. Căci raiul şi iadul îşi au rădăcinile în răstimpul ce ni s-a oferit în această lume, dar se întind în veşnicie, roadele pe care le culegem având consistenţa pe care noi înşine le-o oferim, prin strădania de a păşi sau de a stagna pe calea mântuirii. Mai exact, în valoarea pe care i-o acordăm trecătorului „aici“.