Alături de Hristos, în mijlocul furtunii

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă - 17 August 2008

Evanghelia duminicii a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare) Matei 14, 22-34

22. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

23. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo.

24. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

25. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.

26. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.

27. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!

28. Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.

29. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.

30. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!

31. Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

32. Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.

33. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.

34. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.

Textul Evangheliei citit la Sfânta Liturghie din această duminică ne pune în faţă încă un moment în care s-a manifestat taina Fiului lui Dumnezeu făcut om şi modul în care oamenii (şi mai ales ucenicii) s-au raportat la taina lui Hristos.

Oamenii sunt foarte sensibili faţă de persoanele care le aduc avantaje imediate. Lucrul acesta se vede foarte clar şi în textele Evangheliilor. Evenimentul despre care a relatat Evanghelistul Matei a fost consemnat şi de Evangheliştii Marcu şi Ioan, fiecare dintre aceştia prezentându-l în felul său. Iisus era deja foarte cunoscut şi chiar respectat în ţinuturile din jurul Capernaumului. De puţină vreme Irod executase pe Sfântul Ioan Botezătorul şi, auzind de popularitatea lui Iisus, a început să aibă obsesia învierii lui Ioan. Nu este exclus să fi apărut deja şi tensiuni în rândul populaţiei.

În această situaţie, Mântuitorul a căutat să fie cât mai discret; de aceea, la un moment dat, s-a retras undeva în partea de răsărit a lacului Ghenizaret, de fapt ţinutul, aflat sub stăpânirea lui Filip, fratele lui Irod. Se pare că folosea frecvent această manieră de a scăpa din când în când de anumite riscuri care puteau să creeze probleme misiunii sale. Cu ocazia unei asemenea retrageri, mulţimile au venit pe uscat după El. Pentru că acestea zăboviseră mult ascultându-L, pentru că venise seara şi ascultătorii, destul de numeroşi, erau flămânzi, în acel loc Mântuitorul va înmulţi cele cinci pâini şi cei doi peşti de-aşa manieră, încât s-au săturat toţi cei prezenţi, cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, adunându-se şi douăsprezece coşuri de firimituri. Mulţimile au rămas profund impresionate de minunea înmulţirii pâinilor, încât unii dintre cei prezenţi au emis părerea că Iisus este Proorocul cel vestit care avea să vină în lume (Ioan 6, 14). Cum evreii aşteptau un Mesia politic, ce urma să-i elibereze de romani, între cei prezenţi a apărut şi ideea că un asemenea Om (ce le putea da până şi mâncare în chip minunat) le putea fi rege.

De ce nu voia Iisus să fie făcut rege

Evanghelistul Ioan ne relatează că Mântuitorul a sesizat riscul ca nu cumva mulţimile să-L ia cu forţa şi să încerce să-L pună rege (Ioan 6, 15). Cunoştea psihologia mulţimilor, mai ales a celor entuziaste şi pe moment animate de anumite emoţii sau idei. Încercarea de a-L pune rege ar fi fost un mare risc. Ar fi însemnat începutul unei răzmeriţe, cu siguranţă reprimată de autorităţi. Or, nu pentru generarea unor asemenea evenimente venise Fiul lui Dumnezeu în lume ca Om. De la începutul activităţii sale publice, Iisus propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu, nu vreun sistem politic sau vreo împărăţie lumească. Dacă ucenicii ar fi fost prinşi de entuziasmul mulţimilor privind ideea schimbării puterii politice, avându-L pe Iisus ca exponent al acestei idei, situaţia s-ar fi complicat substanţial.

Mântuitorul, însă, i-a silit pe ucenici să ia o corabie şi să pornească spre Betsaida (Mc. 6, 45) sau Capernaum (Ioan 6, 17), localităţi vecine, El urmând să slobozească mulţimile iar apoi, să se roage.

Odată plecaţi ucenicii, iar mulţimile pornite spre casele lor, Mântuitorul s-a rugat îndelung, mai multe ceasuri. Nu este exclus ca ucenicii să fi fost nedumeriţi de această zorită trimitere a lor de cealaltă parte a lacului. Intuind că nici ucenicii nu înţeleseseră adevărata semnificaţie a minunii înmulţirii pâinilor, Mântuitorul urma să le ofere o anumită „lecţie” care să-i ajute să se apropie de taina persoanei sale. Evangheliştii ne relatează că, după ce corabia s-a îndepărtat circa cinci kilometrei de ţărm, pe lac s-a ivit o furtună care i-a pus în mare primejdie pe cei din corabie. Ucenicii au luptat cu valurile ameninţătoare mai multe ceasuri din noapte.

2000 de ani de experinţă a credinţei simplifică lucrurile

Evangheliştii ne spun că între orele patru şi şase dimineaţa, pe când ei se luptau cu valurile, a apărut Iisus, mergând pe deasupra valurilor, dând semn că intenţiona să treacă mai departe. Văzându-L, ucenicii au crezut mai întîi că ar fi vorba de o nălucă. De spaimă, au ţipat, au strigat, i-au cerut chiar ajutor, moment în care Iisus se întoarce spre ei şi le spune minunatele cuvinte: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”. Ca reacţie la aceste cuvinte, entuziastul Petru va spune: „Dacă eşti Tu, spune-mi să vin la tine pe valuri. Vino, i-a spus Iisus”. Şi Petru a pornit spre Iisus peste valurile învolburate. Mergea şi el, ca şi Hristos peste ape. Legile fizicii erau suspendate în acel moment şi pentru el. Simţea, vedea, avea el însuşi evidenţa acestui lucru. Şi totuşi, înspăimântat de altă evidenţă, aceea a apelor agitate, simte că, la un moment dar, începe să se afunde în apă şi, disperat, strigă: „Doamne, scapă-mă!”.

Iisus îl ridică, cu reproşul: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit. Urcând Iisus în corabie, furtuna s-a potolit, „iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”, ceea ce nu putuseră să spună cu ocazia înmulţirii pâinilor, confundându-L atunci cu un profet demn de conducere lumească. Prin urmare, dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi nu un simplu şi potenţial candidat la tronurile lumeşti, urmează că şi raportarea la El să fie proporţională cu ceea ce se credea despre El.

Împrejurarea aceasta ne arată încă una din formele de manifestare a puterii şi a tainei Mântuitorului Hristos, dar şi puterea adevăratei credinţe în Hristos. Sfântul Petru şi ceilalţi ucenici aveau o problemă cu raportarea autentică la Iisus, chiar cu credinţa în El.

Pentru noi, cei de astăzi, este mai uşor să credem în dumnezeirea lui Iisus, pentru că avem în spate două mii de ani de experienţă a credinţei. De cele mai multe ori noi credem pe baza mărturiei celor care, ca să creadă în dumnezeirea lui Hristos, aveau nevoie de certitudini. Era cazul lui Petru. Mântuitorul îi dăduse certitudinrea să creadă în dumnezeirea Sa. Dorinţa sa profundă de a fi lângă Hristos se împlinea în mod concret în măsura în care întreaga lui fiinţă era oarecum adunată în privirea, la rândul ei, concentrată asupra lui Hristos, cel deodată între valuri şi deasupra lor.

Hristos nu era în afara furtunii.

Vrem sau nu, suntem ai lui Dumnezeu

Credinţa nu are forţă, atâta vreme cât rămâne o simplă stare de spirit care constituie formele de manifestare ale spiritului sau ale psihicului uman, alături de puterea de judecată şi predispoziţia pentru abstracţiuni şi teoretizări. Credinţa nu are forţă atâta vreme cât rămâne alături de cele care constituie viaţa afectivă, de ură, de mânie, de invidie, de viclenie, de mândrie, de dispreţuirea celorlalţi, alături de setea de dominarea aproapelui şi de plăcera ca acesta să-ţi ştie de frică (uneori în numele bunei chivernisiri sau chiar în numele credinţei), alături de lene, de lăcomie, de poftele păcătoase şi de te miri ce patimi. Nu! Credinţa va avea putere, va fi virtute, atâta vreme cât ea, în calitate de ancorare în Cel vrednic de crezut, va fi cea care va da conţinut, calitate şi bună orientare tuturor formelor de manifestare a sufletului omenesc, calitate strâns legată de demnitatea, puritatea şi atotputernicia Celui în care te-ai încrezut.

Nu putem avea acces la Dumnezeu cu o credinţă aproximativă. Nu putem avea pace şi siguranţă neavându-L pe Hristos sau lăsându-L pe Hristos să treacă pe lângă noi, mai ales când corabia fiinţei noastre se găseşte încă pe marea învolburată a vieţii. Mulţi afişează credinţa, credinţa lor, într-un dumnezeu propriu, sau dumnezeul unei lumi şi al unei epoci date, dar fără Hristos sau cu un Hristos redus la dimensiunile noastre umane. Aceasta nu va fi credinţa care să ne scape de ameninţările valurilor lumii în care trăim, credinţa mântuitoare. Dumnezeu nu trece indiferent pe lângă noi. Că vrem sau nu, suntem ai Lui. Vrea însă să avem conştiinţa acestei apartenenţe manifestată în acte de fidelitate, pe care noi le numim acte de credinţă, tot atâtea dovezi ale angajării noastre pe calea exigenţelor presupuse de prezenţa lui Dumnezeu în preajma noastră, uneori discretă, alteori solemnă, dar totdeauna foarte evidentă pentru conştiinţa noastră. În ambianţa creată de o asemenea credinţă, raportul între Dumnezeu şi om nu va fi ca acela dintre stăpân şi slugă, ci ca cel dintre părinte şi fiu.

Credinţa, adică încredere veşnică

Din cuvintele Mântuitorului nu reiese că Petru ar fi fost necredincios, ci om cu o credinţă insuficientă pentru efectele pe care el însuşi le aştepta de la credinţa sa. Aceasta ne arată că virtutea credinţei nu este o dispoziţie a sufletului câştigată o dată pentu totdeauna. Ea presupune progres, dar şi regres. Creşterea în credinţă presupune ascultarea de cel în care declari că te încrezi. Dincolo de orice raţionamente ar fi putut să facă, Petru trebuia să asculte de porunca Domnului de a veni la El. Nu poţi spune că te încrezi în cineva dacă nu vei ţine cont de ceea ce reprezintă acel cineva, dacă nu-i vei acorda atenţie. Nu poţi spune că ai credinţă în Dumnezeu dacă nu vei lua aminte la ceea ce El însuşi te învaţă. Altfel, aceea nu va fi credinţă, nici încredere, ci acceptare mai mult sau mai puţin intelectuală a unei teorii despre Dumnezeu. A-L accepta pe Dumnezeu şi revelaţia Lui doar ca pe o satisfacţie idealist-intelectuală nu este credinţă mântuitoare, adică acea credinţă în care să te întâlneşti în mod real şi viu cu Dumnezeu, în care să-L simţi că te ia de mână şi-ţi dă siguranţă. Poate fi un sentiment aparte, un sentiment delicat, dar numai atât! El nu ne va da nici putere, nici linişte, nici siguranţă.

Hristos, Cel care ne întinde mâna

Din mersul pe apă al Mântuitorului, ucenicii au înţeles cât de complexă era taina persoanei lui Hristos. Au înţeles că El era Fiul lui Dumnezeu şi că venirea Lui în lume avea alte obiective decât accederea la vreun tron administrativ.

La rândul nostru, noi am înţeles că accederea la taina lui Hristos va fi posibilă numai prin credinţa autenică în Hrisos cel adevărat, nu prin credinţe aproximative. Fără credinţă suntem ca apostolii în corabia bântuită de furtună, cu credinţă vom fi ca apostolii în corabia în care s-a urcat Hristos. Şi noi suntem ca apostolii, nu pe marea Tiberiadei, ci pe marea vieţii. Mulţi Îl văd pe Hristos în propovăduirea Bisericii. Unora li se pare că e nălucă, altora că este om ca şi noi, doar atât. Alţii Îl simt ca fiind Dumnezeu. În această calitate, El le spune tuturor: „Vino! Veniţi!”. Unii refuză chemarea, alţii pornesc spre El, dar se pierd tăcuţi, în vâltoarea vieţii, unii pe drumul spre el simt că-şi pierd puterile şi cer ajutor, ca şi Petru. Alţii, încredinţaţi de cuvântul Lui, trec peste valuri şi ajung la Hristos.

După cum Petru, ca om al credinţei, s-a plasat dincolo de legile fizicii şi a mers peste ape, la fel şi aceştia, prin credinţa autentică vor înceta să mai graviteze în jurul celor mărunte, orientaţi spre Dumnezeu, Cel care fiecărui om, în fiecare moment al vieţii, îi spune „Vino!”, întinzându-i mâna prin harul Duhului Sfânt.

 Actualmente, lacul Ghenizaret are o lungime de cca 20 km.şi o lăţime de cca 10 km. În ultimele decenii, apele Ghenizaretului au scăzut mai bine de zece metri. Dovada o constituie debarcaderele făcute mai devreme pe ţărmul lacului. Prin urmare, apele având un nivel mai ridicat, şi suprafaţa lacului trebuia să fie mai mare. Capernaumul şi Betsaida sunt relativ departe de actualul ţărm al lacului. Dacă pe vremea Mântuitorului aceste localităţi erau aproape de ţărmul lacului, înseamnă că pe-atunci lacul Ghenizaret era mult mai adânc şi mult mai extins, poate chiar dublu de ceea ce vedem astăzi. Vizitatorul contemporan nu-şi poate imagina o eventuală furtună pe lacul Ghenizaret de tipul celei despre care relatează evangheliştii. Cu ocazia unei vizite la ţărmul lacului Ghenizaret, făcută acum zece ani, am primit informaţii care vin în întâmpinarea acestor nedumeriri: ghidul nostru, un israelian necreştin, ne-a precizat că uneori în acea zonă se formează anumiţi curenţi care dau naştere unor furtuni înspăimântătoare pe acel lac, el însuşi având odată parte de o asemenea nefericită situaţie. Am spus toate acestea pentru cei care vor fi văzut lacul Ghenizaret şi-şi vor arăta scepticismul cu privire la posibilitatea existenţei pe acel lac a unei furtuni de tipul celei care a înspăimântat de moarte pe ucenici.