„Antiteza iubirii nu este ura, ci indiferenţa”

Un articol de: Mircea Ielciu - 29 Octombrie 2014

Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv) Luca 16, 19-31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.

În momentul în care a început să-şi expună în faţa oamenilor mesajul Său mântuitor, Domnul Iisus Hristos a făcut-o prin învăţături directe, dar şi prin unele indirecte, folosind parabolele ca pe un mijloc mai accesibil, mai uşor de înţeles decât cuvintele sofisticate sau demonstraţiile filosofice ori logice. O parabolă este istorisirea unui fapt obişnuit din viaţa noastră de fiecare zi, dar care are un tâlc ascuns. Fiecare parabolă rostită de Mântuitorul îşi are rostul ei, şi anume: acela ca ascultătorii să ştie adevărata cale de urmat în viaţă.

În parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Mântuitorul a vrut să ne descopere care este destinul omului după moarte, în veşnicie, şi care sunt totodată elementele care determină acest destin. Să ne înveţe adevărul fundamental că aici, pe pământ, ne pregătim locul de dincolo, lumea cealaltă. Este momentul în care începe să elaboreze învăţătura Sa eshatologică, adică învăţătura despre cele din urmă, despre cele ce se vor întâmpla la sfârşit.

Parabola aceasta spusă de Mântuitorul se desfăşoară pe două planuri diferite: unul este acesta pe care îl trăim şi noi în fiecare zi, aici pe pământ, şi altul, cel din viaţa de dincolo, despre care noi ştim foarte puţin.

Protagoniştii parabolei sunt: un bogat oarecare, căruia nu i se dă numele, şi un om sărac, pe nume Lazăr, foarte bolnav şi flămând. Bogatul trăia o viaţă de huzur şi „se îmbrăca în porfiră şi vison”, ţesături foarte scumpe: porfira sau purpura era un material de mare calitate, colorat cu sângele unui melc marin, foarte rar şi preţios, purtat doar de regi, înalţi demnitari sau oamenii foarte bogaţi, iar visonul era o specie de in indian similar cu mătasea, apreciat pentru fineţea şi culoarea sa strălucitoare. Mântuitorul ne mai spune că bogatul se veselea „în chip strălucit” în toate zilele, ospătându-se din bucatele şi vinurile cele mai alese.

În contrast cu el, se spune că la poarta lui zăcea de ani în şir un sărac pe nume Lazăr, bolnav şi plin de bube, flămând, care dorea să guste măcar din resturile care cădeau de la masa bogatului, dar nici pe acestea nu le-a primit. Era singur, abandonat, având doar compania câinilor vagabonzi care îi lingeau rănile bubelor.

Cine intră în sânul lui Avraam?

Al doilea plan al parabolei se desfăşoară după moarte, în lumea de dincolo, a veşniciei. Ni se spune foarte pe scurt că săracul Lazăr a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost îngropat. De aici începe adevăratul tâlc al parabolei. Iată deci că şi pentru unul, şi pentru altul a venit moartea, care i-a făcut egali. Şi bogatul, şi săracul au trecut prin ceea ce numim fenomenul morţii. Numai că starea lor era diferită. După moarte, sufletul săracului Lazăr „a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”. În limbaj biblic, „sânul lui Avraam” este o metaforă pentru rai, locul fericirii veşnice. În schimb, după ce a murit, bogatul a ajuns în iad „în chinuri”, numit în alte locuri din Sfânta Scriptură „focul nestins” (Matei 3, 12), „iezerul de foc” (Apocalipsă 19, 20) sau „întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 12), „gheena focului” (Matei 5, 22), „cuptorul de foc” (Matei 13, 42).

Cu alte cuvinte, în virtutea faptelor, fiecare îşi primeşte răsplata sau pedeapsa, aşa cum se va întâmpla cu fiecare din noi imediat după moarte, când va avea loc judecata particulară a fiecărui suflet. Deci viaţa pământească pe care o ducem, după cum afirma Sfântul Ioan Gură de Aur, este temelia vieţii noastre viitoare.

Rugăciunea bogatului

Din iad, bogatul l-a văzut pe Avraam şi pe Lazăr în sânul său şi i-a zis: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc cumplit în această văpaie”. Să reţinem că bogatul acesta, care se părea că nu cunoştea pe nimeni, iată că îl recunoştea pe Avraam. El, care niciodată cât fusese pe pământ nu se rugase de nimeni, ci doar poruncise, şi nu se gândise să se roage nici lui Dumnezeu, de data aceasta se roagă. Şi zice: „Părinte Avraame!” Iată o rugăciune adresată direct lui Avraam, de care acum îşi aduce aminte şi-l recunoaşte ca „părinte”, deci drept cineva mai mare ca el, de care are nevoie cum nu avusese pe pământ. Iată-l pe bogatul nemilostiv descoperind rugăciunea şi implorând milă. Bogatul, de asemenea, îl cunoaşte pe Lazăr, i-a zis pe nume, dovadă că îl văzuse la poarta sa, ştia cine este. Cât despre descoperirea rugăciunii, îşi va da seama îndată că o făcea acum prea târziu, fiindcă Avraam îi răspunde că nu se mai poate să-i satisfacă cererea. În replică, Avraam îi aminteşte starea de belşug în care a trăit el pe pământ, în contrast cu viaţa lui Lazăr, şi, de asemenea, îi aminteşte cele ce se întâmplă în lumea de dincolo: „iar acum, el aici se mângâie, iar tu te chinuieşti”. Şi adaugă: „Între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi!” Deci orice încercare de a-şi schimba soarta este zadarnică. Adică raiul este cu desăvârşire etern, în timp ce iadul este şi el cu desăvârşire etern. Nu se pot face schimburi sau mutaţii între cele două locuri şi stări, situaţia fiecăruia din ei fiind cerută de însăşi dreptatea lui Dumnezeu.

După refuzul lui Avraam, îl roagă, totuşi, să-l trimită pe Lazăr în casa părintească în care mai trăiau cinci fraţi ai săi, ca să le dea mărturie să nu vină în acest loc de chin. Avraam i-a replicat din nou că aceştia îl au pe Moise şi pe proroci, adică Legea Vechiului Testament, cu toate prevederile ei, de care trebuie să asculte.

Prin aceasta se înţelege totalitatea poruncilor religios-morale descoperite de Dumnezeu prin aceşti bărbaţi aleşi ai Săi, sintetizate în porunca cea mare a iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău...”, iar a doua, asemenea acesteia: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).

Momentul în care situaţiile se răstoarnă

Este bine să stăruim asupra celui de-al doilea plan al parabolei, în lumea de dincolo, despre care ştim foarte puţin şi mai mult prin metaforă. La început s-ar părea că este vorba de compensaţie. Spune Avraam: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum el se mângâie, iar tu te chinuieşti”. Este posibil să fie şi aceasta, adică un principiu al compensaţiei, în care situaţiile se răstoarnă, se schimbă diametral. Ne aducem aminte că în Fericiri se spune: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura...” Deci există un principiu al compensaţiei care poate fi consolator, dar nu satisface îndeajuns nici cerinţele Evangheliei şi nici aşteptările propriei noastre raţiuni.

Meditând asupra acestei parabole - atât de impresionantă şi instructivă pentru oricine -, suntem îndemnaţi să reflectăm asupra ei. Bogatul se chinuia în iad nu pentru că ar fi fost bogat, nu din cauza bogăţiei lui, iar Lazăr se desfăta în rai nu pentru că fusese sărac. Numele lui, Lazăr, care semnifică „Ajutorul meu este Domnul”, este proba că Iisus a vrut să sugereze că era bun la inimă, că nu judeca, nu se revolta, era un fel de replică a lui Iov. Nu muncea, pentru că era grav bolnav, nu pentru că nu ar fi vrut. Starea de osândă sau de fericire veşnică nu este determinată sau condiţionată de starea materială de pe pământ. Deşi există o seamă de Sfinţi Părinţi ai Bisericii care spun că toţi bogaţii sunt responsabili şi vinovaţi de soarta săracilor, pentru că plusul lor vine din ceea ce ar trebui să aparţină în mod egal tuturor.

Astfel, Sfântul Ambrozie al Milanului spunea că „bogăţia în afară de măsură, cu orice titlu şi prin orice mijloc ar fi fost câştigată, are întotdeauna în ea un izvor de nedreptate şi neomenie”. Sfântul Vasile cel Mare are o opinie şi mai tranşantă, numind bogăţia printre „relele care pustiesc omenirea” şi se întreba apoi: „De unde vin duşmăniile care înarmează pe fraţi contra fraţilor? De unde vin calomniile, sperjururile? - Bogăţia le naşte”. Soluţia Sfinţilor Părinţi va fi însă distribuirea bogăţiei prin milostenie. Dar să lăsăm acestea deoparte. Nu pentru că fusese bogat era pedepsit în iad. Bogatul a ajuns în iad pentru nesimţirea lui. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „cea dintâi patimă a lui era nesimţirea şi o lipsă de dragoste care nu are pereche. Căci nu este totuna dacă cineva, fiind lipsit, nu ajută pe altul lipsit, sau dacă cineva, trăind în toată desfătarea, fără grijă, lasă pe alţii să se istovească de foame. Şi iarăşi, nu e totuna a vedea un sărac o dată sau de două ori şi a trece pe lângă dânsul, sau a-l vedea în toate zilele, şi cu toate acestea să nu simţi compătimire şi milă. Şi iarăşi nu este totuna dacă un om care este în nenorocire, în supărare şi în necaz nu ajută pe aproapele său, iar altul, îndulcindu-se de un trai bun şi de o continuă fericire, îşi închide inima şi nici măcar în bucuria sa nu se face iubitor de oameni, ci nesocoteşte pe alţii, care sunt lihniţi de foame”.

Aşadar, bogatul a ajuns în iad pentru că n-a ştiut ce este iubirea faţă de aproapele, n-a ştiut ce este mila; pentru împietrirea inimii lui, pentru indiferenţa sa. În acest context al dezbaterii, amintim şi de remarca scriitorului Elie Wiesel: „antiteza iubirii nu este ura, ci... indiferenţa”.

„Nu eşti creştin decât când eşti milostiv”

Chiar dacă bogatul nu era în mod direct responsabil de soarta săracului şi nu avea vreo vină pentru sărăcia acestuia, totuşi îl cunoştea şi ştia că trăieşte în foame, fără adăpost şi că era bolnav. Nu era responsabil formal. Dar ca om, ca frate, era responsabil. Avea mijloacele cu care să-i schimbe soarta sau cel puţin să i-o amelioreze. Iar ca om, avea datoria să o facă. Dar el a fost mândru, arogant, dispreţuind pe Lazăr şi pe alţii aflaţi în situaţia lui. A fost pedepsit pentru că fusese lipsit de milă. Or, mila este virtute şi trăsătură fundamentală a vieţii creştine şi a creştinului. Sfântul Ioan Cassian spunea: „Nu eşti creştin decât când eşti milostiv”. Nemilostivirea sau nemila se pedepseşte pentru că este un păcat faţă de porunca lui Dumnezeu şi un păcat faţă de datoria pe care tu o ai faţă de semenul tău, faţă de oameni. Se ştie că mila are două sensuri: este sentiment, pe de o parte, şi act sau făptuire, pe de altă parte. Sentimentul este exprimat prin expresia „mi-e milă de cineva” sau „mi se face milă de cineva”, în timp ce actul este „a face milă cu cineva”. Acest fapt pune conştiinţei noastre o problemă, şi anume să nu rămânem doar la aspectul sentimental al milei, ci să ne străduim ca sentimentul să-l transformăm în act. Mila este fructul iubirii, iar iubirea este dinamism, este făptuire. Dumnezeu ne cheamă la iubire şi vrea ca noi să iubim, pentru că numai iubirea ne fericeşte, ne mulţumeşte, ne împlineşte.

Iubirea este suprema responsabilitate pentru altul

Parabola aceasta ne îndeamnă, deci, să nu fim indiferenţi faţă de Lazării din jurul nostru, din lumea noastră: copii orfani sau abandonaţi, bătrâni neajutoraţi şi singuri, bolnavi, flămânzi, într-un cuvânt, cu cei defavorizaţi de soartă. Să avem milă şi iubire făptuitoare. Să nu lăsăm ca mila noastră să treacă cu indiferenţă pe lângă ei, deoarece iubirea este suprema responsabilitate pentru altul. Când iubeşti cu adevărat, te simţi responsabil faţă de cel şi cei pe care-i iubeşti. Făcând binele din iubire, vom aduce mângâiere, alinare şi bucurie celor mai trişti ca noi şi vom face dovada că am înţeles faptul că „atâta valorăm ca oameni, câtă bucurie facem în jurul nostru”. Nu cred că există creştin adevărat care să nu fi simţit o mare bucurie când a făcut un bine, fie de ordin material, fie de ordin spiritual, unui semen de-al său.

„Dacă dai pâinea ta celui flămând - zice profetul Isaia - şi saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei” (cap. 58, 10). Fapta de milostenie ne ajută să avem părtăşie de lumină şi să-L cunoaştem pe Dumnezeu ca lumină. Dumnezeu trebuie să devină lumina care ne aduce cunoştinţa cea adevărată şi lumina întregii noastre vieţi. Să ne aducem aminte de afirmaţia Sfântului Grigorie de Nyssa: „Cine nu a cunoscut pe Dumnezeu ca lumină Îl va cunoaşte ca foc”. Amin.