APATIA 

Străpuns-am pustiul ce părea nestrăpuns, 
Nu prin forţa noastră, ci-a Celui străpuns. 
Lumina pascală, deşi neatinsă,
Licăre-n zare, de-o cruce ascunsă.

Scrutând raza-i lină, primit-am putere. 
În praxis ascetic speranţa nu piere!
În ultima oază, smeriţii creştini
S-opriră, cu toţii, la umbră de spini.

Cu ruga în minte, cu inima plină, 
Pe chipuri s-arată isihia divină. 
Deodată, în oază apare straniu
Un chip de fantasmă cu nimb auriu.

Era o femeie cu trup aparent.
E înger, făptura, sau om transparent?! 
Cu faţa brăzdată de aspră asceză,
Pe trupu-i scheletic faci oso-sinteză.

Al ei bioritm era psihofizic,
Dar trupu-i teluric părea metafizic. 
Pe chipu-i iconic citeai apatia
Şi-n viaţa ei sfântă, trăiai liturghia. 

Din părul ca neaua-şi făcuse veşmânt, 
Iar mersu-i angelic părea ca de sfânt. 
În ochii ei limpezi vedeai infinitul,
Iar vorba ei dulce era chiar Cuvântul.

Toţi cunoscură, fără tăgadă:
Era Egipteanca! Veni să ne vadă.