Apostolul: Cum să te bucuri de ceva care îţi aduce durere?

"Iacov, robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminţii, care sunt în împrăştiere, salutare. Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale." (Iacob 1, 1-8)

*** "Mare bucurie să socotiţi când cădeţi în felurite ispite" - sunt cuvintele Sfântului Iacob din începutul epistolei sale. Diferitele situaţii grele din viaţă pot fi considerate ispite, încercări. Din acest unghi, cuvântul Apostolului ne surprinde. Cum să te bucuri de ceva care îţi aduce durere? Încercările fac parte din viaţa omului pe pământ. Nu le putem evita, de aceea creştinismul nu ne învaţă să fugim de ceea ce nu putem scăpa, ci ne spune cum să transformăm răul în bine. Încercarea naşte răbdare, o mare virtute a umanităţii. În loc de revoltă sterilă împotriva necazurilor vieţii, creştinismul ne recomandă să fim eroi, să nu fugim de poveri pentru că purtarea lor ne poate aduce bucurie. Nu este un simplu sfat pentru că nu este rostit de la o catedră filosofică. Apostolul Iacov a trecut şi el prin multe încercări, învăţând să le treacă alături de Hristos Domnul. De la încercare şi răbdare, Apostolul trece brusc la înţelepciune. Nu este întâmplătoare această trecere, pentru că înţelepciunea, rod al lucidităţii şi al detaşării de patimi sau pasiuni, te învaţă ce atitudini să ai în situaţii-limită. Ea este un dar, un rod al căutării. Nu se obţine alături de diplome universitare, ci este puterea omului credincios de a nu vedea lumea aceasta ca ultimă destinaţie a existenţei sale. Înţelepciunea este capacitate de a nu te agăţa cu disperare de scurta trecere prin lume, încercând să-ţi consumi viaţa aici. Sufletul care conştientizează că este veşnic începe să fie înţelept. Cine nu are înţelepciune să o ceară de la Dumnezeu, spune Apostolul. Cererea se face întru credinţă, fără îndoială. Credinţa matură şi statornică îl arată pe om a fi înţelept. Nu abilitatea de a juca prin valurile mării este înţelepciune, ci puterea de a le înfrunta şi de a trece peste ele.