Aproapele supărat

Dacă ai ști, aproapele meu, cât de departe te-am simțit în acea seară, ascultându-ți glasul de la microfonul unui post de radio occidental! Cu multă emoție am așteptat emisiunea. Întotdeauna am o emoție aparte știind că voi avea prilejul să-l ascult pe „aproapele meu” plecat de câțiva ani din țară, să lucreze peste graniță. Mărturisesc că mă încearcă o profundă tristețe, chiar dacă știu că el a ales această variantă, fie să-și desăvârșească profesia, fie să aleagă o alta, mai pasionantă, fie, pur și simplu, să-și câștige mai ușor sau cel puțin mai profitabil existența.

Am fost chiar admonestată - mai în glumă, mai în serios! - pentru aceste aprecieri. Ele ascundeau, în concepția mea, o notă de trădare față de țară. Deși demult nu mai e o noutate, ci un fapt firesc, întrucât se referă la o modalitate frecvent întâlnită astăzi, în toată lumea, de a-ți câștiga mai ușor, poate chiar mai plăcut, exis­tența, măcar pentru o bucată de timp. Urmând să te întorci acasă cu un considerabil spor, adesea, în ce privește mijloacele de trai.

Și totuși, ești și vei fi - pentru noi, cei rămași în țară - aproapele! Oriunde te-ai afla. Oricât de departe. Și oricum te numești. Erai supărat, incomodat de „noua doctrină” cu care, pasă-mi-te, noi cei de acasă - să știi că aici e acasă și pentru tine, chiar dacă refuzi să recunoști - am înlocui-o pe cea dinainte de 1989.

Această „nouă doctrină”, în ac­cepția pe care i-ai dat-o - și, din păcate, nu ești un caz singular, nici la distanță de mile, nici la doi pași, pe stradă sau în blocul de vizavi - ar fi religia creștină, mai precis: orto­doxă.

În primul rând, vreau să te feresc de o eroare: religia nu este o doctrină. Ea poate avea anumite principii, o concepție de viață, o concepție morală și, mai ales, un mod de raportare la divin și care, cel puțin în creștinism, după primele Sinoade Ecumenice, deci în primele patru secole când, în lupta cu ereziile și tentativele lor de a submina adevărul hristic, acesta din urmă, prin Sfinții Părinți, luminați - da, te văd surâzând ironic... nu-i nimic! -, luminați, deci, de Duhul Sfânt, s-a cristalizat și va deveni codul fundamental al religiei creștine, după care, iată, Biserica se conduce și astăzi, de aproape 2.000 de ani și Creștinis­mul ca religie, slavă Domnului, rezistă!

Cât despre Ortodoxie, ea câștigă teren chiar și în Occident, fapt dovedit de înalte și pertinente exegeze, pe măsură ce este cunoscută în profunzimea și frumusețea care o învăluie. Așadar, este vorba de o dogmă creștină.

Dar pe tine, dragul nostru „aproa­pe” de departe, te-a iritat nu dogma, nici doctrina, ci propriu-zis credința în sine și afirmarea ei, mărturisirea ei ca atare! Nu-i nimic. Vreau doar să-ți amintesc că, în imensa iubire, fără limite, cum e firesc să fie, a lui Dumnezeu pentru făptura Sa, omul, ființă rațio­nală, „trestie gânditoare”, cum îi spunea filozoful francez Blaise Pascal, a fost creat sub semnul unui dat esențial: libertatea. Iar zâm­bești și chiar punctezi: dar păcatul originar, dar interdicția de a cu­noaște, dar etc., etc.?! Nu, nu e vorba de nici o interdicție. Ci de o liberă opțiune: vrei tu, omule, să fii fericit și veșnic? Atunci nu gusta din fructul care-ți va aduce amărăciune și durere. Dacă vei gusta, vei muri. Adică nu vei mai fi nemuritor. Eu așa te-am vrut și așa te-am creat, zice Domnul. Tu, totuși, ai gustat. Foarte bine! Ai decis, tu ai decis, nu Eu. Vei cu­noaște binele și răul și vei fi muritor.

Dar și așa, îți dau o șansă, care e tot în mâinile tale: în funcție de ceea ce vei alege în viață, te vei putea sau nu redresa, iar Eu, iubin­du-te, îți trimit pe Fiul Meu, să te ajute, să te absolve de moartea ta, cu propria Sa moarte prin crucificare. Ți-am dat, deci, cheia cu care să descui din nou Raiul, credința în înviere și scara pe care să te întorci la Mine, Tatăl Care te-a creat și te așteaptă. Care e scara? Crucea!

Ei bine, poate vei medita, tu, aproape al meu, de oriunde te vei afla, la această cutremurătoare libertate. Și în ceasul al unsprezecelea măcar - sau chiar al doisprezecelea - vei înțelege și vei ști ce să faci cu ea! Cu această unică libertate. Până atunci, recurge la o libertate mult mai măruntă, dar care sigur îți va fi mai la îndemână: ca să nu fii deranjat, în universalitatea spiritului tău, de calea pe care ți-ai ales-o, cel puțin deocamdată (bătaia ușoară, smerită și mult iubitoare a lui Iisus), ori să nu-ți fie agresat auzul cu prea multă rugăciune, răsucește butonul aparatului de radio, ori plimbă-te liber pe vreo scală a lungimilor de undă emițătoare de semnale sonore și vizuale, cu care, poate, te simți într-o mai reală concordanță spirituală.

Uzează de această libertate tehnică din plin! O cunoști, desigur, în toate tainele sale, din ce în ce mai surprinzătoare, sofisticate, dar deopotrivă de provocatoare pentru adolescenți și tineri, mai ales, dar deopotrivă pentru oricine se încumetă să-i dezlege misterele tehnice, adeseori surprinzătoare.

Dar... există un dar. Uzează, deci, din plin, cu toată capacitatea de a-i descifra tainele, de a o subjuga folosindu-i-le din plin. Dar așteaptă-te să cunoști, deopotrivă, clipa în care ți se va cere (tainic, fără cuvinte explicite!) un lucru încărcat de o responsabilitate deloc ușoară: să-ți pui în acțiune, să-ți folosești, cu mult discernământ, libertatea de opțiune morală, adică să alegi între bine și rău, între a fi doar aici și acum sau a mai fi și după acum, într-un altundeva, unde El, Dumnezeu, te așteaptă, cu brațele deschise ale Tatălui oricărui fiu risipitor, întors acasă.

Până atunci, viaţă frumoasă, aproape al meu, fără nume - de ce? - poate tocmai pentru că repre­zinți acest concept în sine: aproapele și tocmai acela aflat, chiar fără să știe, în suferința însingurării de sine și deopotrivă de semenii săi!