Apus de stea

Într-un poem născut ­din amurg de toamnă, ­Lucian Blaga spunea: „Aștept să îmi apună ziua/ și zarea mea pleoapa să-și închidă,/ mi-aș­tept amurgul, noaptea și durerea,/ să mi se-ntunece tot cerul/ și să răsară-n mine stelele,/ stelele mele,/ pe care încă niciodată/ nu le-am văzut” („Mi-aștept amurgul”). Ca un fapt divers, când a publicat acest text, autorul avea 24 de ani.

În fața lucidității care însoțește ultimele zile de viață - atunci când există un sfârșit relativ palpabil al existenței noastre -, memoria selectează vârfurile bucuriilor și văile adânci ale regretelor. Sufletul tră­iește pentru o ultimă oară cu toată intensitatea adevăratul gust al vieții sale. Dar acest gust este ne­spus de schimbător - când dulce, când amar - și își păstrează o anume înșelătorie în fața minții omenești obosite. Pentru că mintea unui muribund este mereu ostenită, deși poate rămâne încă lucidă, pătrunzătoare, în timp ce inima sa trăiește un ultim suspans - va fi fost întreaga viață trăită un zadarnic periplu sau a avut și a împlinit un rost?

O butadă din viața unui muncitor oarecare ne spune că acesta, după ce desfășurase o activitate repetitivă toată existența sa, se întreba pe patul de moarte cu multă seriozitate de ce înfășurase 40 de ani o anumită piuliță în jurul unui anumit șurub - cui folosise această îndeletnicire? Moartea curăță toată zgura vieții, o descoperă așa cum a fost, cum este și, desigur, cum va fi. Orice sens va fi avut acea viață, în fața morții, el se va ­descoperi. Atât cel pe care omul ­i l-a atribuit, cât și cel pe care, ­desigur, ar fi trebuit să îl aibă.

În multe amurguri de viață, stelele de care vorbea Blaga mai sus nu vor răsări. Cerul inimii va rămâne întunecat, grosier, dens. În altele, se vor arăta puține, poate prea puține față de câte și-a închipuit omul care-și încheie alergarea în lumea aceasta. Însă vor fi și destule finaluri frumoase, când luna și stelele se vor arăta cu toată frumu­sețea și splendoarea lor. Și, de asemenea, vor fi și cele sfințite, în care luna și stelele vor fi îmbrăcate în lumina dumnezeiască a Soarelui dreptății. Și acel amurg se va transforma într-un splendid răsărit al zilei care nu va mai cunoaște sfârșit.

Însă amurgul are nevoie de pregătire, așa cum răsăritul are și el trebuință de un anumit moment bine clădit. În fața tuturor amurgurilor fundamental întunecate, durerea rămâne nemărginită. Durerea fiului sau a fiicei, a soțului sau a soției, a prietenului apropiat, a preotului care a fost chemat prea târziu... Tot Blaga spunea: „Acum mă aplec în lumină/ și plâng târziile rămășițe/ ale stelei pe care umblăm./ Cu toată creatura/ mi-am ridicat în vânturi rănile/ și-am așteptat: oh, nici o minune nu se-mplinește./ Nu se-mpli­nește, nu se-mplinește!/ Și totuși cu cuvinte simple ca ale noastre/ s-au făcut lumea, stihiile, ziua și focul./ Cu picioare ca ale noastre/ Iisus a umblat pe ape” („Tristețe metafizică”).

În fața morții apropiate, se mai ridică o singură minune, cea mai frumoasă dintre toate: minunea de a fi. De a exista dincolo de trupul tău trecător, uscat, îmbolnăvit și obosit. De a ști că înțelesul acestei vieți se prelungește ca o lumină care brăzdează cerul furtunos chiar și atunci când întunericul pare de nepătruns. Sufletul este nemuritor, el doar trăiește eliberarea de trupul muritor, știind, totodată, că și acesta va renaște odată cu Învierea din ­ziua Judecății...

Totul se împlinește pentru cugetul curat pe patul de moarte. Toate acele suferințe care i-au mușcat inima și i-au obosit mintea își dezvăluie latura lor vindecătoare. Toate acele necazuri care i-au împovărat acțiunile se dovedesc proniatoare. Toate cuvintele grele aruncate asupra sa se dovedesc tot atâtea binecuvântări care-și așteaptă acum cuminți răsplata. Și, în fine, liniștit de toate ale sale, sufletul își poate începe marea trecere, spre ceea ce Blaga înfățișa atât de frumos în alt poem: „Mă-ntorc de acum ca/ albina spre stup,/ cu harul subt aripi/ cu-amurgul în trup.// Pe cumpăna lumii/ o zi se înclină/ plină de fapte/ şi fără de vină.// De câte ori calc/ prin brazda bătută,/ buzele humei/ pe tălpi mă sărută.// Mă-ntorc de acum spre/ vatra-n lumină./ Adâncile mele/ orzuri se-nchină” („Arhanghel spre vatră”).

Spre vatra-n lumină, cu stelele răsărite în jurul lor, se ridică mii de suflete către Dumnezeu. Iar sarcina noastră, a tuturor, rămâne să ridicăm stele și pe cerul întunecat al celor care au uitat să mai spere în ele...