Arhipăstorul unei eparhii - slujitor al lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor

În Biserica Ortodoxă, slujba de întronizare a noului arhipăstor al unei eparhii este plină de semnificaţii teologice şi duhovniceşti, fiind de fapt momentul prin care noul arhi­păstor al unei eparhii, în urma alegerii de către Sfântul Sinod, este recunoscut în mod public şi solemn de Biserică în noua demnitate şi arătat sau prezentat clerului şi credincioşilor încredinţaţi lui spre păstorire.

Solemnitatea slujbei, departe de a fi doar o simplă ce­remonie formală, în care sunt prezentate însemnele rangului noului arhiepiscop, este menită de fapt să evidenţieze rolul de părinte duhovnicesc, de învă­ţă­tor şi slujitor al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii, pe care noul arhipăstor îl va avea în eparhia încredinţată lui spre păstorire.

Slujba de întronizare con­ţine o rugăciune de mulţumire şi cerere rostită în timpul Sfin­tei Liturghii şi o doxologie (tro­par) la sfârşitul Sfintei Li­tur­ghii, deoarece prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune dintre Hristos, Capul Bisericii, şi Bi­se­rica Sa, care este Trupul Său tainic sau mistic. Prin aceasta se vede că întronizarea arhi­păs­torului unei eparhii nu este un simplu ritual sau o simplă tradiţie formală, ci este un eveniment şi un moment sfânt din însăşi viaţa Bisericii, în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care, după ce a trimis pe Apostolii Săi în lume să înveţe, să boteze şi să păsto­rească toate popoarele (cf. Matei 28, 19), a spus: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 20). Rugăciunea de mulţumire şi cerere este adresată Mân­tui­to­rului Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic, ca să ajute pe noul arhipăstor „pentru a spori în dreapta credinţă, în dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele şi în toate faptele cele bune“.

După sfârşitul Sfintei Li­tur­ghii, slujba de întronizare continuă cu citirea Gramatei Mi­tro­politane, documentul oficial de recunoaştere şi de pre­zen­tare a noului chiriarh, prin care acesta primeşte oficial, în pu­blic, învestirea sau confirmarea canonică de păstorire a noii e­par­hii, pentru care a fost ales arhipăstor de către Sfântul Sinod. Apoi îi sunt acordate în mod solemn însemnele arhi­e­pis­copale, iar noul arhipăstor este aşezat în tronul chiriarhal. În timpul ceremoniei de întro­ni­zare, noul arhiepiscop pri­meş­te: mantia arhierească, crucea pectorală, engolpionul, camilafca şi cârja arhierească, fie­care având o semnificaţie aparte:

Mantia arhierească, de culoare roşiatică, aminteşte de jertfa lui Hristos, „Cel îm­bră­cat în veşmânt stropit cu sân­ge“ (Apocalipsa 19, 13) şi simbolizează o lucrare cerească sau îngerească. Ea este haina de arhipăstor, învăţător şi slujitor al eparhiei în lucrarea de păzitor şi călăuzitor al oamenilor pe calea mântuirii, îm­pre­u­nă cu îngerii păzitori şi călă­uzitori trimişi de Dumnezeu în lume. Sfântul Simeon al Tesa­lonicului spune că mantia este „darul lui Dumnezeu Cel pur­tător de grijă, cuprinzător şi acoperitor“. Iar Sfântul Gher­man al Constantinopolului spu­ne că râurile sau pliurile mantiei înseamnă „învă­ţă­tu­rile ce izvorăsc necontenit din cele două Legi“, Vechiul şi Noul Testament, „care trebuie să izvorască deplin din mintea şi gura arhiereului“.

Crucea pectorală simbo­li­zea­ză crucea lui Hristos, fiind semn al biruinţei Lui asupra păcatului şi a morţii, dar şi sim­bol al lucrării jertfelnice a Păs­torului cel bun pentru mântuirea oamenilor. Ea aduce amin­te de cuvintele Domnului Hristos: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34), de îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Dom­nului nostru Iisus Hristos!“ (Galateni 6, 14), dar şi de cuvintele Bisericii: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!“ (Slujba Utreniei de Duminică).

Engolpionul, după Sfântul Simeon al Tesalonicului, simbolizează „pecetea şi mărtu­risirea credinţei cea din inimă“, având zugrăvită pe el icoana Mântuitorului Hristos purtând Evanghelia pe braţul stâng, lângă inimă - Evanghelia iubirii -, iar cu mâna dreaptă bine­cuvântând; sau purtând globul pământesc, arătând că El este Pantocratorul, Atot­ţii­to­rul şi Mântuitorul lumii. Atunci când pe engolpion se află imprimată icoana Maicii Domnului, aceasta simbo­li­zea­ză „puterea mijlocitoare şi o­crotitoare a Preacuratei, căreia i se încredinţează arhiereul“, ea fiind Mama Arhiereului Hristos, apărătoarea, protectoarea şi călăuzitoarea tuturor arhiereilor şi a întregului cler. Totodată, engolpionul simbolizează şi marea responsabi­litate a arhiereului în Biserica lui Hristos, zidită pe temelia Sfinţilor Apostoli (cf. Efeseni 2, 20), întrucât lui, ca următor şi moştenitor al aceluiaşi, dar şi har dumnezeiesc, i se încre­din­ţează grija pentru Biserică, precum odinioară ucenicului iubit, Ioan, Iisus i-a încre­din­ţat-o pe Mama Sa (cf. Ioan 19, 26-27), ea fiind icoana vie a Bisericii, care arată lumii pe Hristos. Astfel, se vede că noul arhiereu primeşte de la Însuşi Hristos responsabilitatea de a păstori eparhia sau Biserica locală, deoarece „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu“ (Evrei 5, 4).

Cârja arhierească aminteşte de toiagul de sprijin pentru călători (Facere 32, 10), păstori (Ieşire 4, 2) şi nobili (Facere 38, 18), dar şi de toiagul lui Aaron (Numeri 17; şi Evrei 9, 4), Ar­hiereu al Vechiului Testament, care însă prefigura pe Ar­hi­e­reul veşnic Hristos, despre Care cartea Apocalipsei spune: „Se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi Se răz­bo­ieş­te întru dreptate (…) şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu (…) şi El îi va păstori cu toiag de fier“ (Apocalipsa 19, versetele 11, 13 şi 15) ca un păstor drept. Pe scurt, cârja arhierească simbo­li­zează demnitatea, dreptatea şi responsabilitatea arhi­păs­to­rului de suflete, care va da seamă în faţa Dreptului Ju­de­cător pentru cei încredinţaţi lui spre păstorire părintească pe calea mântuirii, după cum în­deamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă“ (Evrei 13, 17). De a­ceea, cârja arhierească este numită în cartea Arhieraticon: toiag de sprijin şi întărire - pentru cei ascultători, iar pentru cei neascultători şi nestatornici - toiag de deşteptare şi îndreptare.

Toate aceste mari respon­sabilităţi ale arhipăstorului unei eparhii, exprimate simbolic de însemnele pastorale ar­hiereşti, pot fi împlinite numai cu ajutorul harului lui Dum­nezeu şi prin conlucrarea ar­hi­păstorului cu clerul şi credincioşii din eparhie, precum şi prin consultarea şi conlucrarea lui cu ierarhii Sfântului Sinod.

Arhipăstorul are deci datoria sfântă de a păstra cu fidelitate integritatea mesajului evanghelic (cf. 1 Timotei 6, 20; 1, 3 ş.u.; 2 Timotei 3, 14) şi de a lucra, cu timp şi fără timp, pentru a binevesti şi a face roditoare credinţa apostolică (cf. 2 Timotei 4, 1-4).

Această mare responsabilitate de a veghea permanent ca dreapta credinţă mântuitoare a Bisericii să fie păstrată de către tot clerul şi toţi credincioşii din eparhie explică de ce Biserica pomeneşte pe episcop în timpul Sfintei Liturghii şi în toate rugăciunile ei, cerând lui Dumnezeu: „dăruieşte-l sfintelor Tale Biserici în pace, în­treg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău!“ (cf. 2 Timotei 2, 15).

Comuniunea sau legătura permanentă a preoţilor, diaco­nilor şi credincioşilor din toate parohiile, precum şi a mona­hi­lor şi monahiilor din mănăstiri şi schituri, cu arhipăstorul lor canonic este semnul sau do­va­da menţinerii acestora în dreapta credinţă şi în comuniunea Bisericii universale de azi, din toate timpurile şi din toate locurile.

Episcopul sau Arhiepisco­pul, ca arhipăstor şi bun chi­vernisitor al eparhiei în­cre­din­ţate lui de Dumnezeu spre păstorire şi reprezentant al ei în Sfântul Sinod, trebuie să-i adune pe toţi păstoriţii în comuniunea lui Hristos, fiind păzitorul unităţii eparhiei sale.

Episcopul sau Arhiepiscopul este arhipăstor pentru eparhia sa, dar în acelaşi timp el este coliturghisitor, coresponsabil şi împreună-slujitor în şi pentru Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească a lui Hristos. El este întâiul slujitor al lui Hristos pentru oameni în eparhia sa, înţeleasă nu ca fragment dintr-un întreg, ci ca o epifanie sau manifestare într-un loc şi un timp anume a Bisericii soborniceşti sau universale a lui Hristos din toate timpurile şi toate locurile, după cum Hristos-Domnul nu este parţial sau fragmentar prezent în Sfânta Euharistie, ci întreg prezent în fiecare părticică din Sfânta Euharistie, pe care o primeşte cel ce se împărtăşeşte, potrivit făgăduinţei Sale: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El“ (Ioan 6, 56).

De aceea, autonomia şi libertatea pe care o are fiecare episcop în eparhia sa nu trebuie să devină nici izolare, nici autarhie şi nici autosuficienţă, ci responsabilitate maximă, grijă părintească permanentă şi dăruire de sine totală pentru cei păstoriţi de el, asemenea lui Hristos, Păstorul cel bun (cf. Ioan 10, 11).

Marea demnitate şi respon­sa­bilitate de a mărturisi şi sluji, prin cuvânt şi faptă, prezenţa şi lucrarea lui Hristos Marele-Preot sau Arhiereul veşnic în Biserica Sa explică de ce episcopul a fost numit încă din primele veacuri ale Bi­se­ricii „om al lui Dumnezeu“ (cf. 1 Timotei 6, 11), „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu“ (cf. 1 Corinteni 4, 1), învrednicindu-se de îndoită cinste, ca unul ce se osteneşte „cu cuvântul şi cu învăţătura“ (1 Timotei 5, 17).

Asemenea lui Hristos, Păs­to­rul cel bun, slujitorii Lui trebuie să păstorească cu dra­goste părintească pe cei în­cre­dinţaţi lor, după cum ne învaţă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, zicând: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voas­tră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dum­nezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi lua cununa cea ne­veştejită a măririi“ (1 Petru 5, 1-4; vezi şi 1 Timotei 4, 12-13; Tit 2, 7).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne arată principalele virtuţi ale slujirii arhiereşti: ştiinţa teologică, înţelepciunea practică, viaţa virtuoasă, simţul drep­tă­ţii, smerenia, curajul, dărnicia, iubirea părintească dezinteresată, spiritul de sacrificiu, blân­deţea, răbdarea, ospitalitatea şi respectul pentru fie­care om.

Mărturisitor şi slujitor al Evangheliei iubirii milostive a lui Hristos, păstorul şi părintele duhovnicesc al eparhiei trebuie să fie solidar cu cei bolnavi, bătrâni săraci, orfani, îndoliaţi, singuri şi neajutoraţi.

Demnitatea slujirii de arhi­păs­tor în eparhie este sfântă şi mare, iar sarcinile ei sunt multiple, mai ales într-o lume aflată în criză spirituală şi materială. Însă, multele lucrări ale slujirii pastorale ne în­deam­nă să ne apropiem, prin ru­găciune, trăire şi lucrare, mai mult de Hristos-Capul Bi­se­ricii, de Sfânta Treime şi de toţi Sfinţii lui Dumnezeu, pentru a primi ajutorul lor, spre folosul celor mulţi.

Astăzi, prin voia lui Dum­nezeu, împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu clerul şi credincioşii din Ar­hie­piscopia Buzăului şi Vrancei în special, sărbătorim întroni­za­rea Înalt Preasfinţitului Pă­rinte Ciprian ca Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei.

Înalt Preasfinţia Voastră, Înalt Preasfinţite Părinte Ar­hi­episcop Ciprian,

Comoara de mare preţ, a­dică dreapta credinţă şi dreap­ta vieţuire în Hristos din Epar­hia Buzăului şi Vrancei, a fost păstrată din generaţie în ge­ne­raţie, prin râvna, priceperea şi osteneala multor vrednici episcopi înaintaşi ai Înalt Prea­sfin­ţiei Voastre, care au îndrumat pe calea mântuirii şi a sfin­ţe­niei poporul nostru român de pe aceste plaiuri.

Urmând pilda lor, suntem încredinţaţi că veţi împlini în primul rând datoria sfântă şi mare de a apăra şi promova dreap­ta credinţă a ierarhilor măr­turisitori şi cărturari, a ma­rilor voievozi jertfelnici, a cuvioşilor şi cucernicilor slujitori ai sfintelor altare şi a cre­din­cioşilor statornici în Ortodoxie.

De asemenea, avem convingerea că veţi înmulţi faptele iubirii milostive, despre care ne vorbeşte Evanghelia acestei Duminici, continuând şi amplificând lucrarea social-filan­tro­pică din Arhiepiscopia Bu­zău­lui şi Vrancei. Totodată, cu­noaş­tem că doriţi să intensificaţi viaţa duhovnicească din mănăstiri şi parohii, precum şi activitatea culturală a eparhiei.

Calităţile teologice şi admi­nistrative deosebite pe care le-aţi dovedit în slujirea ca Epis­cop-vicar patriarhal vreme de aproape 11 ani ne în­drep­tă­ţesc speranţa că lucrarea pe care o începeţi astăzi va fi o lucrare binecuvântată de Dum­nezeu şi folositoare Bisericii.

Vă adresăm părinteşti şi frăţeşti urări de sănătate, de pace şi bucurie, întru mulţi şi binecuvântaţi ani, rugându-ne Domnului nostru Iisus Hristos să dăruiască, pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Ciprian din Corint, pe care îl prăznuim astăzi, harul Său cel sfânt şi mântuitor Înalt Preasfinţiei Voastre, tuturor clericilor şi credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, precum şi tuturor celor care vă vor sprijini în activitatea sfântă pe care o împliniţi.

Ca semn de preţuire pentru viitoarea activitate liturgică şi pastorală a Înalt Preasfinţiei Voastre, pentru ostenitorii Cen­trului eparhial şi pentru slujitorii şi închinătorii acestei noi, mari şi frumoase Catedrale arhiepiscopale din Buzău, ofe­rim în dar o Sfântă Evanghelie nouă, tipărită şi ferecată la Ti­po­grafiile şi Atelierele Pa­tri­ar­hiei Române.

Cu multă bucurie, Vă în­cre­dinţăm, Înalt Preasfinţia Voas­tră, de sprijinul nostru personal şi al ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în lucrarea sfântă la care aţi fost chemat, spre slava Preasfintei Treimi, binele Bi­se­ricii noastre şi mântuirea celor binecredincioşi!

 

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1. Liturgica generală, pr. prof. Ene Branişte, Editura In­sti­tu­tu­lui Biblic şi de Misiune al Bi­sericii Ortodoxe Române, Bu­cu­reşti 1993, p. 624.

2. Sfântul Gherman al Con­stan­tinopolului, Explicare despre Sfânta Biserică, în Liturgica ge­nerală, pr. prof. Ene Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1993, p. 624.

3. Op. cit. p. 624.

4. Sfântul Simeon al Te­sa­lo­ni­cului, op. cit., p. 628.

5. Op. cit., p. 628.

Cuvânt adresat cu prilejul întronizării Înalt Preasfinţitului Părinte Ciprian ca Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, duminică, 10 martie 2013.