Armonia tablei înmulţirii

Ca să mă apăr în această lume bolnavă, ca să pot rămâne copil, învăţ tabla înmulţirii. Întorcând pagina, am un motiv de bucurie. Pagina se aşteaptă să o umplu cu semne, cu gânduri încifrate...

Nu mă apuc să scriu tabla înmulţirii de la un capăt la altul, după cum nici Evanghelia nu trebuie să o ştiu pe dinafară, de la primul capitol, la ultimul. Trebuie să aleg ce mi se potriveşte pe moment, ce mi se cere. Momentul acesta este cel mai important. Ce fac acum, în situaţia dată? Ce strategie aleg? Tabla înmulţirii nu spune nimic despre raţionale şi iraţionale. Ele au fost create mai târziu. Este povestea celor mai simple numere, naturale. Oamenii care nu mai ştiu să fie copii nu vor putea înţelege lacrimile de emoţie în faţa frumuseţii deosebite a tablei înmulţirii. Cu simetriile, cu armonia ei, cu lipsa de întâmplare (învăţând-o, ai certitudinea că nu trăieşti într-o lume absurdă). Cu siguranţă aceia nu s-ar emoţiona nici studiind atomii, şi aceştia nu i-ar face să audă plânsul materiei, deşi cunosc versul lui Bacovia: „Aud materia plângând...“ şi deşi sunt mulţi care s-au născut la ţară şi au văzut livezi, venind la oraş, şi-au făcut maşini, case, copii şi au uitat să vadă lumea ca pe o livadă. O livadă în care fructele dulci sunt înţelesurile. Acelora le ofer un vers, cu care începe o carte minunată a Constanţei Buzea: „Eu am găsit în lume o livadă, cea mai frumoasă între livezi“. Copiii ştiu să se bucure de acest minunat vers. Deşi ei nu au citit teologie înaltă. Nu ştiu, de pildă, că lumea e dată de Dumnezeu ca cină, că omul e invitat la această cină. Că lumea Îl reprezintă şi Îl prefigurează pe Dumnezeu, ne este dată înainte de a-L da pe Fiul Însuşi... Noi ne bucurăm, copilăreşte, de livadă, şi îi mâncăm fructele. Şi descoperim sensul adânc al creaţiei: această bucurie, în care urcăm şi prin care intrăm deodată în bucuria celui ce a creat lumea, şi în iubirea Lui. Altfel nu aş putea spune, nu aş putea explica. Sensibilitatea pentru frumosul din ştiinţă nu se învaţă la şcoală. Învăţarea se face stând lângă cineva care ştie să se bucure, vede, înţelege, traduce semnele matematicii. Numai un copil ar putea vedea ca semne ale dragostei „punctul“ şi „două puncte“ (semnele operaţiilor de înmulţire şi împărţire). Numai pentru un copil acesta nu ar fi un joc pur intelectual. Numai un copil ar putea avea nevoie, când întoarce foaia, de privirea aprobatoare a Cuiva cu care să fie în consens şi ar pricepe taina, cum că fericirea nu constă în învăţarea înmulţirii, ci în iubirea Celui care se întrevede prin ea. Poate că, totuşi, nu este prea târziu. Poate va veni şi timpul învăţării teoremelor. În şcoala greacă veche, a matematicienilor Speusip şi Amfinom, se spunea că numele de teoremă se potriveşte faptului că se ocupă cu un obiect etern. Cunoaşterea e însoţită mereu de bucurie. Mereu, deschizând cartea lumii, vei simţi fericirea de a găsi „cea mai frumoasă între livezi“. Iar cartea se deschide cu credinţă, cu iubire, cu sete de cunoaştere. Acea cunoaştere vie care implică şi mintea şi inima. Cunoaşterea frumuseţii lumii împlineşte sufletul, dar scopul este iubirea creatorului. „Dumnezeu nu te împiedică să iubeşti acele lucruri, numai să nu le iubeşti într-o asemenea măsură, încât să îţi găseşti fericirea în ele, ci să le preţuieşti şi să le lauzi ca să-L iubeşti pe creator“, spune Fericitul Augustin (în „Despre iubirea absolută“).