Asumă-ţi păcatele, nu te mai amăgi cu virtuţi
Cel preocupat de viaţa duhovnicească sau de a împlini poruncile lui Dumnezeu are, adesea, următoarea atitudine: „Mi-e silă de păcatele mele, nu mai vreau să le repet. Îmi propun să împlinesc toate câte-mi porunceşte Domnul. Vreau să ţin posturile cum se cuvine, să-mi fac canonul de rugăciune şi celelalte. Nădăjduiesc să nu mai judec, să arăt dragoste şi milostenie celor din jur”. Şi multe alte asemenea şi le spune sau propune, cu sinceritate, omul nostru. Numai că, cum, necum, (surpriză!), nu trece mult timp de la spovedanie şi cade fix în aceleaşi greşeli. Sau chiar mai adaugă şi altele. De ce oare? Unde greşeşte râvnitorul spre cele sfinte şi care ar fi atitudinea accesibilă, cu rod bun?
Greşit într-o abordare precum cea amintită mai sus este că toată râvna se centrează pe încrederea că orice om poate cultiva virtuţile - şi c-ar fi suficient doar să îşi dorească asta cu adevărat. Pierzătoare este această centrare pe sinele nostru, această nerealistă încredere în propriile puteri, în voinţa noastră. De aceea, diavolul ne şi îndeamnă, pe nevăzute, să ne propunem cât mai multe lucruri duhovniceşti, să avem râvnă multă. Cu cât îşi propune mai multe şi mai înalte, cu atât căderea omului este mai mare şi survine mai lesne. Pentru că, deşi bine intenţionat, el nu se lipeşte de Dumnezeu, ci de sinele său. Şi rămâne suspendat o vreme, prin elanul acesta nesăbuit, dar nu poate evita a se prăbuşi cu zgomot mare. Asta s-a întâmplat şi cu Sfântul Apostol Petru, atunci când a cerut să meargă pe apă spre Domnul şi era să se scufunde. Sau atunci când s-a lepădat de El la doar câteva ore după ce spusese cu însufleţire: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte” (Luca 22, 33).
Ce putem face, dacă suntem atât de neputincioşi? Că nimeni nu poate să se bazeze pe forţele sale, pe voinţa sa, pentru a împlini cuvântul Domnului. E nevoie să ne scuturăm de această iluzie, cum că putem face ceva bun. Doar Dumnezeu este bun (cf. Matei 19, 17) şi fără El nu putem face nimic (cf. Ioan 15, 5). E nevoie să fim realişti şi să ne preocupăm de ceea ce este deja lucrător în noi, în loc să ne facem planuri despre virtuţile pe care le vom agonisi cândva: „Doamne, mi-e limpede, după atâta timp: eu nu voi putea, de fapt, niciodată să fac altceva decât păcatul. Nu are rost să mă amăgesc că voi putea schimba ceva. Nu doar acestea, ci şi mai mari şi mai cumplite fărădelegi voi săvârşi, fără harul Tău. Eu nu pot îndrepta nimic din viaţa mea, chiar dacă ar fi să trăiesc o mie de ani. Pe veşnicie mă văd condamnat, şi pe bună dreptate. Dar Tu mă poţi milui. După cum ştii, luminează-mă!”. Cei doi mari apostoli au avut genul acesta de atitudine. Petru a zis: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). Iar Pavel: „Eu sunt trupesc, vândut sub păcat (...). Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Romani 7, 14 şi 24-25).
„Cât bine mi-a făcut mie Dumnezeu”
Doar având o astfel de zdrobire şi de osândire de sine putem pune început smereniei. Asta are două consecinţe. Diavolul nu mai are putere asupra noastră, căci nu poate răbda „duhul umilit şi inima înfrântă” (cf. Psalmi 50, 18). Apoi, harul lui Dumnezeu se poate apropia şi poate deveni lucrător în inima noastră. Doar aşa se pot dobândi virtuţile cu adevărat, temeinic. Deloc întâmplător, cea mai recentă glăsuire a Mântuitorului Iisus Hristos către omul contemporan, prin Sfântul Siluan Athonitul, este: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Acest cuvânt are puterea oricărei sentinţe din Evanghelie. El este, cum spunea într-o conferinţă părintele Rafail Noica, „o culminare a gândirii filocalice”. Iadul este creaţia diavolului şi a omului, nu a lui Dumnezeu. Alegerile noastre pătimaşe, egoiste fac din viaţa noastră, din fiinţa noastră, un adevărat iad. Nu ne vom putea desprinde de acest iad, căci nu e al nostru a ne urca la Cer. Dar, în iad fiind, putem birui iadul. Ne folosim de el pentru ca, prin zdrobire de sine, să lăsăm pe Domnul să ne scoată afară.
Ştiu că e greu de primit acest cuvânt de către omul de azi, atât de preocupat de „stima de sine”, de „gândirea pozitivă” şi de „dezvoltarea personală”. Iar cel ce a avut o viaţă grea, fiind traumatizat, umilit, ar putea avea probleme dacă-l pune în practică, riscând să se prăbuşească cu totul. Încât lucrarea aceasta implică un permanent balans. Când mi se pare că fac ceva bun, să-mi aduc aminte de păcatele mele cele mai neruşinate, ca să mă pot smeri. Cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Când dracii te ispitesc, prin gândurile ce ţi le aduc, la obrazul drept, făcându-te să te mândreşti pentru faptele cele de-a dreapta, întoarce celălalt obraz, adică scoate la vedere faptele de-a stânga săvârşite”. Dacă însă îmi văd doar păcatul şi răutatea, riscând să cad în deznădejde, să-mi aduc aminte „cât bine mi-a făcut mie Dumnezeu” (Luca 8, 39) şi că este nemărginită mila Lui. Dar cum voi putea primi mila Domnului - singura mântuitoare -, dacă eu nu mă văd, mereu şi mereu, doar vrednic de milă şi nimic altceva?