„Atâta vreme cât urlau apele şi izbeau corabia...“

Facerea 7, 24: „Iar apa a crescut mereu pe pământ, o sută cincizeci de zile.“

Sfânta Scriptură ne relatează din nou date referitoare la potop într-un mod precis - prin prezentarea unor numere exacte - din vremuri demult trecute. Detaliile reliefate în versetul de faţă stau mărturie - dacă mai era nevoie - asupra veridicităţii evenimentelor descrise, atestare a memoriei care s-a păstrat vie în conştiinţa supravieţuitorilor de la potop şi a urmaşilor lor. Numărul o sută cincizeci a fost interpretat în istoria literaturii patristice atât prin prisma numărului mare de zile, cât şi simbolic, ţinându-se cont de structura lui. „Numărul 150 era notat prin literele qof (100) şi num (50), prima şi ultima literă a numelui Cain. Poate că astfel se dă de înţeles că a pierit toată descendenţa lui Cain, fără a i se mai pomeni numele“, scrie părintele Ioan Sorin Usca în comentariul său la Cartea Facerea. Durata celor 150 de zile, timp în care „apa a crescut mereu pe pământ“, a fost fatală „trupurilor stricate“ de pe pământ, dar trebuie să fi fost înfricoşătoare şi grea de suportat şi pentru membrii ambarcaţiunii. „Atâta timp au stat înălţate apele! Gândeşte-te acum, iarăşi, la sufletul mare al dreptului Noe şi la covârşitoarea lui bărbăţie. Ce n-a simţit Noe, când îşi închipuia cu mintea şi vedea, ca să spun aşa, cu gândul trupurilor oamenilor, trupurile animalelor, curate şi necurate, măturate de moartea obştească şi amestecate unele cu altele, fără nici o deosebire între ele?! Şi pe lângă asta, iarăşi, când se gândea la pustietatea, la singurătatea, la viaţa lui plină de durere; dar nici o parte n-avea nici o mângâiere; nu-l mângâiau nici întâlnirile cu cei din corabie, nici vederea lor şi nici nu ştia precis câtă vreme avea să mai stea în închisoarea aceea. Atâta vreme cât urlau apele şi izbeau corabia, frica lui Noe creştea în fiecare zi. La ce bine se putea aştepta când vedea că vreme de o sută cincizeci de zile apele rămâneau la fel, că se ridicau în înălţime şi nu scădeau deloc?“, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. Prin acest verset se încheie cel de-al şaptelea capitol al cărţii Facerea, care s-a preocupat în mod deosebit de prezentarea dezastrului care a cuprins lumea păcătoasă în vederea îndreptării ei prin spălarea intenţiilor păcătoase şi îndreptarea lor prin alegerea unui drept, în persoana lui Noe, care să ducă mai departe, dincolo de potop, germenele umanităţii.