Aurul şi rumeguşul

Când Dumnezeu priveşte către om, El nu vede nici virtuţile, nici desăvârşirea pe care acesta încă nu le deţine. El vede în om frumuseţea lui nestinsă. Aşa trebuie să gândim asupra omului. Există în Vechiul Testament, la Iezechiil, o vedenie în care proorocul are în faţă o câmpie de oase omeneşti. Ele prin cuvântul făcător de viaţă al lui Dumnezeu se acoperă cu carne, iar oamenii înviază. E uimitor cum Dumnezeu reuşeşte să transforme ceva urât, neplăcut, în frumuseţe fermecătoare. Urâţenia, hidoşenia, chiar moartea pe care omul a reuşit să le achiziţioneze sunt accidente în firea lui. De ele putem scăpa dacă vrem. Stă la îndemâna noastră, a tuturor, să facem asta.

Să privim omul cu credinţă, cu încrederea că frumuseţea din el este nepieritoare, e frumuseţea pe care nimic nu o poate stâlci până la capăt, frumuseţea pe care noi o numim chip al lui Dumnezeu. Urâciunea e doar de suprafaţă. Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea referitor la valoarea omului ascunsă în sufletul lui: aurul se duce în adânc, iar rumeguşul pluteşte la suprafaţă. Să luăm aminte la aceste cuvinte; atunci când vedem plutind rumeguş, să nu ne gândim că în afara lui nu mai există nimic în râu.