Azil hrisostomic
Există un episod în viața Sfântului Ioan Gură de Aur a cărui tensiune depășește multe răfuieli politice și ne oferă una dintre cele mai importante definiții ale libertății creștine din întreaga istorie a Bisericii. Nu este vorba despre anii de asceză în peșterile Antiohiei, nici despre fermitatea cu care o înfrunta pe împărăteasa Eudoxia, ci despre dimineața în care Hrisostom a apărat cu propriul său trup viața omului care încercase, cu un zel demn de o cauză mai bună, să sugrume prin decret instituția milei.
Eunucul Eutropie, ajuns stăpânul de facto al imperiului pe când împăratul Arcadie își exersa talentul de a guverna cu ochii pe jumătate închiși, după ce și-a adjudecat tot felul de titluri și uniforme aferente fiecăruia, s-a lovit de un prea mare obstacol birocratic: adversarii săi politici aveau obiceiul de a scăpa de furia lui refugiindu-se în biserici. Obsedat de eficiență, Eutropie a rezolvat problema cu „eleganță“: a promulgat o lege prin care abroga dreptul de azil al acestora.
Ironia istoriei a lovit însă cu o precizie nemiloasă. Căzut în dizgrație peste noapte, vânat de armata gotă, de furia împărătesei și de mulțimea pe care o asuprise, Eutropie a lăsat în urmă multele uniforme și a fugit deghizat în zdrențe. Unde a alergat legiuitorul care tocmai interzisese prin lege azilul bisericesc? Direct în Catedrala „Sfânta Sofia“, la mila lui Ioan, îngenunchind în fața Altarului pe care, cu puțin timp în urmă, îl lăsase fără apărare juridică.
În acea clipă, logica lumii cerea satisfacția ironiei perfecte. Cetățenii, soldații și chiar o parte a clerului priveau scena ca pe o dreaptă răsplată. Eutropie trebuia judecat după propria-i măsură; doar își închisese singur poarta salvării. Sfântul, însă, a stricat spectacolul revanșei printr-un gest revoluționar: s-a așezat cu trupul său firav între săbiile soldaților și gâtul tiranului. A doua zi, duminică, în fața unei catedrale mai pline decât în ziua de Paști, Sfântul Ioan a tras dvera și l-a arătat pe fostul consul tremurând, nu pentru a-l umili, ci pentru a înmuia inimile împietrite și a proclama că Biserica persecutată de el are o singură grijă: aceea de a-i întinde mâna în necaz și de a-l mântui.
Actualitatea întâmplării este cutremurătoare. Trăim într-o cultură a „justiției poetice“ și a linșajului digital, care savurează cu o voluptate aparte spectacolul prăbușirii aproapelui. Societatea nu caută îndreptarea celui căzut, ci anihilarea lui simbolică, mai ales atunci când victima este surprinsă în flagrantul propriei ipocrizii. Nimic nu ne oferă un confort mai cald decât să-l vedem pe arhitectul unei reguli nemiloase zdrobit chiar de mecanismul pe care l-a inventat. Ne baricadăm în spatele reciprocității reci și numim această cruzime „echitate“.
Astfel, într-un veac în care fiecare așteaptă ca adversarul să greșească pentru a-i aplica propria-i rigoare, Sfântul Ioan Gură de Aur ne obligă să privim spre Altar: singurul loc unde birocrația răzbunării este declarată nulă și unde omul care a dărâmat toate punțile găsește Păstorul care-și pune viața pentru el.