Băiatul cu bicicleta
Simplitate aproape extremă, epurare, aş zice puritană, de orice balast sentimental şi narativ şi un vector moral neostentativ, dar mereu prezent în substraturile realismului minimalist al dramei psihologice de două-trei personaje dintr-un mediu social de marginalizaţi - iată formula imperturbabilă cu care ne-au obişnuit, de prin 1999, fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne. Iată formula care a urcat cinematograful belgian, pentru prima dată în istorie, în palmaresurile de la Cannes, transformând cuplul de fraţi cineaşti într-un favorit constant al festivalului de pe Riviera Franceză.
Rosetta, Lţenfant, Le silence de Lorna, Le gamin au vélo - iată o suită de filme memorabile, favorite ale juriilor ecumenice (dar nu numai), intrate imediat în circuitul cinematografelor de artă şi devenite pretext de discuţii moral-educative.
Aceiaşi emigranţi şi eşuaţi ai societăţii, aceiaşi copii abandonaţi şi orfani, acelaşi mod de punere în pagină a personajelor, mai întotdeauna tăcute, a căror gravitaţie psihologică nu se devoalează prin ochi, ci prin gestică şi mişcare - iată un reţetar aproape invariabil, care face filmele fraţilor Dardenne uşor recognoscibile şi oarecum previzibile. Aceeaşi tensiune scrâşnită, gata să explodeze, în tăcerea obsesivă a personajului principal - un copil sau adolescent cu destinul deja frânt, aproape iremediabil, pe cale de a deveni un frustrat incurabil, a cărui suferinţă îşi caută nervos poarta de eşapare spre semeni: între răzbunarea oarbă şi acceptarea expiatoare a înfrângerii, acesta va trebui să aleagă. Între voluptatea distrugerii şi autodistrugerii şi chinuitoarea deschidere spre iertare. Totul va depinde de răspunsul acestora, al semenilor, de iubirea sau dispreţul pe care i le vor arăta celui frânt, de răbdarea cu care vor înţelege să îi suporte căderea şi disperarea.
Recurent în filmul mondial, de la legendarul şi lacrimogenul Hoţii de biciclete al lui De Sica (1948), la tulburătorul Beyjing bicycles (r.: Wang Xiaoshuai, 2001), motivul bicicletei, ca „vehicul de integrare socială“, nu mai este unul uşor abordabil. Încărcătura legendară l-a făcut greu tangibil şi obligă, evident, la o cu totul altă tratare.
Pentru Cyril, personajul principal din Le gamin au vélo, bicicleta nu mai este mijloc de „integrare socială“ sau de câştigare a traiului, ci unul de întoarcere spre sine însuşi, de recâştigare a demnităţii şi de „reintegrare familială“. Bicicleta este singurul obiect care îl mai leagă de tată, un ins fără căpătâi care l-a abandonat într-un orfelinat, este mijlocul cu ajutorul căruia el vrea să-şi recupereze părintele. Disperat şi înfrânt, Cyril pedalează cu obstinaţie prin oraş, în căutarea tatălui fugar, care se ascunde de el pentru că nu poate să-l întreţină. Ignorând cu desăvârşire dovezile de afecţiune care i se oferă pe neaşteptate (iubirea necondiţionată a Samanthei, tânăra coafeză care îl primeşte să locuiască în weekend-uri, dar şi oferta de prietenie a unui puşti din cartier), Cyril are o singură obsesie: să-şi recupereze tatăl, adică familia: trădarea pe care o suferă este prea mare şi venită prea pe neaşteptate, pentru ca sufletul său să mai aibă şi alte disponibilităţi, ca prietenia, mersul la şcoală, integrarea în vreun sistem social. Şi totuşi, până nu va accepta realitatea trădării, nu va reuşi să se regăsească pe sine. Samantha este cea care îl va ajuta, dar ajutorul nu va fi primit de bunăvoie.
Nucleul emoţional al filmului e concentrat în jurul luptei psihologice dintre Cyril, care încearcă să-şi creeze o realitate fictivă pentru că nu suportă ideea că tatăl său l-a abandonat, şi Samantha, care îl obligă să accepte această realitate, iar tandemul celor doi interpreţi, Cécile de France şi copilul Thomas Doret, este la înălţime. Lupta dintre cei doi este surdă, aproape fără cuvinte, dar pe viaţă şi pe moarte: pentru Cyril este mai seducătoare calea autodistrugerii (prietenia periculoasă cu traficanţii de droguri din cartier) decât acceptarea orgoliului rănit şi a tutelei ocrotitoarei sale... De pe această pantă a căderii se luptă să îl salveze Samantha, punându-şi în joc, dintr-un instinct matern nu neapărat conştientizat, propria fericire familială şi, la un moment dat, chiar viaţa. Abia târziu, când va înţelege sacrificiile Samanthei (iar copiii înţeleg cu greu sacrificiile adulţilor), Cyril va accepta dragostea şi căminul acesteia.