Betesda, locul suferinţei şi al mângâierii
Sfântul Ioan Gură de Aur identifică sărbătoarea iudeilor, „când Iisus urcă la Ierusalim“ (Ioan 5, 1), cu Cincizecimea: „Mereu de sărbători mergea Domnul în cetate, ca să atragă spre El mulţimea lipsită de vicleşug“ (Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Omilia 36, volumul I, p.333).
În ciuda unei opoziţii refractare şi defăimătoare din partea fariseilor care negau apartenenţa Mântuitorului şi identitatea Lui cu Tatăl cel Ceresc, din nou El va săvârşi o minune în centrul iudaismului – acolo unde, cu câteva decenii în urmă, purtat în braţe de Dreptul Simeon, fusese recunoscut drept „luminător şi eliberator al neamurilor“ (Luca 2, 32).
Betesda – în aramaică, Beit-Hasda, casa milei – era un loc al suferinţei umane, al suferinţei marcate de boli incurabile, degenerative, chinuitoare, care aşteptau minunea mişcării apei prin care un înger al Domnului, prin lucrarea lui, aducea harul vindecării şi al izbăvirii.
Mai târziu, când va fi întemeiată Biserica, apa care va fi mişcată mereu se va mişca prin lucrarea Sfântului Duh care o va sfinţi şi, prin ea, va curăţi lumea prin Taina Botezului, vindecând sufletul şi trupul. Lui Iisus Domnul îi atrage atenţia, din mulţimea mare de bolnavi, unul care suferea de 38 de ani în izolare şi singurătate, părăsit şi uitat de toţi – dar care nu fusese uitat de Dumnezeu, pe care Îl aştepta cu răbdarea sa, să-i trimită un om, doar unul, să-l ajute să se vindece prin intrarea în apa mişcată de prezenţa îngerului Domnului. Pentru a-l face responsabil, conştient şi părtaş la ceea ce avea a se petrece, Domnul îi adresează primele cuvinte: „Voieşti să te faci sănătos?“ (Ioan 5, 6). Răspunsul răbdătorului în greaua suferinţă nu a fost unul provocator, ci unul ce descoperă îndoita lui suferinţă: „Doamne, nu am om ca să mă ducă în apă“. Pe lângă aşteptarea sa chinuitoare şi îndelungată, suferinţa fizică era dublată de singurătate – plagă a omenirii de atunci şi mai ales de astăzi, când, atraşi de cele ale acestei lumi, nu ne mai gândim la starea celor neputincioşi, singuri, bolnavi, bătrâni, uitaţi şi părăsiţi. Deci, Domnul nu i-a mărturisit: „Doresc să te vindec!“, ci l-a întrebat dacă este şi dorinţa lui de a se vindeca; binele nu se face niciodată împotriva voinţei şi dorinţei celui ce are nevoie de el. Orice ajutor, prezenţă, sprijin şi încurajare în viaţa noastră, Dumnezeu nu le face fără acceptul şi voia noastră. De aceea, îndemnul: „Caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide, că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide“ (Matei 7, 7-8).
„Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!“. Omul s-a ridicat, iar peste câteva clipe, faţă în faţă cu Cel ce l-a vindecat în templu, află cauza bolii lui: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“ (Ioan 5, 14). Cauza suferinţei era, deci, păcatul, păcat ce aşezase între cel suferind şi Dumnezeu o cale greu de străbătut până în această zi a vindecării şi a recăpătării stării normale de sănătate. O nouă cădere i-ar fi atras moartea: „Plata păcatului este moartea“ (Romani 6, 23).
Gestul de a se ridica în zi de sabat iudaic a atras indignarea celor prezenţi, care nu s-au bucurat că un suferind de 38 de ani a primit răsplata răbdării lui vindecătoare, ci, orbiţi de spiritul închistat al unei legi trecătoare şi nevindecătoare, îşi exprimau gândurile duşmănoase care curgeau, până la anihilarea Mântuitorului: „Pentru aceasta, iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea acestea sâmbăta“ (Ioan 5, 16). Faţă de atitudinea lor dezumanizantă, duşmănoasă, Mântuitorul nostru ia o poziţie fermă într-o cuvântare publică, arătând inutilitatea sabatului iudaic, descoperindu-şi identitatea contestată de cei prezenţi: Dumnezeu făcut Om, căruia judecata întregii lumi Îi aparţine – El fiind singurul şi Dreptul Judecător.
Liber faţă de legea sabatului specifică doar iudeilor şi niciodată creştinilor1, Domnul invocă privilegiul prin care El, asemeni şi de o fiinţă cu Tatăl ceresc, lucrează în lume şi pentru ea. Pentru această lucrare nu există limite temporale, nici măcar cele ale legii sabatului. Spre adâncă meditare şi profundă înţelegere, a se vedea episodul smulgerii de spice de grâu în zi de sabat când Domnul, încă o dată, demonstrează cu exemplul istoric al regelui David modul în care sabatul niciodată nu poate guverna omul (Matei 12,3-4).
Controversa zilei de odihnă va marca acum – deşi începută cu mult timp înainte, prin vindecările săvârşite de Mântuitorul în această zi – o adevărată apologie a venirii Sale în lume, a petrecerii Lui cu noi, oamenii, a apropierii de noi, a faptului că dumnezeirea Sa depăşea nu numai puterile omeneşti de percepţie, ci şi modul de acţiune a celor care se întâlneau cu El. „Fiul lui Dumnezeu, icoana Tatălui Celui veşnic“ (Coloseni 1, 15), descoperă identitatea Lui şi consubstanţialitatea cu Tatăl. Modul în care Dumnezeu lucrează în această lume nu trebuie înţeles ca intervenţie ocazională a Lui în lume, ci o lucrare permanentă prin care lucrarea este neştiută, pe care teologia a denumit-o providenţă, fiind coexistentă cu istoria lumii şi mereu prezentă: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire“ (Romani 1, 20). Cuvintele Domnului au stârnit indignarea, nedumerirea şi acuzaţia că huleşte. Întrucât Fiul este identic cu Tatăl, lucrările şi manifestările Lui în lume sunt identice: „Căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul“ (Ioan 5, 13). Peste puţin timp, El va afirma din nou: „Eu şi Tatăl una suntem“ (Ioan 10, 30). Tatăl I-a dăruit lui Hristos, potrivit firii dumnezeieşti, puterea învierii morţilor, din El izvorând viaţa oamenilor: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor“ (Ioan 1, 4) şi „El are viaţă în sine“ (Ioan 5, 26), conlucrând cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Domnul de viaţă făcătorul. În faţa iudeilor acuzatori, obtuzi şi necredincioşi, Domnul demonstrează că misiunea Sa în lume este să dăruiască viaţă veşnică tuturor celor care cred în El, de aceea: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci se va muta de la moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24). Viaţa este darul lui Dumnezeu pentru fiecare om, viaţa veşnică este darul şi binecuvântarea ca rod al credinţei şi ostenelii personale de mărturisire a faptelor credinţei. Pentru toţi cei care au legătură directă, personală, prin rugăciune, participare la Taina Sfintei Euharistii a Bisericii, moartea va deveni o trecere, o mutare de la cele văzute la cele nevăzute, de la moarte la viaţă, de la cele trecătoare la cele veşnice.
Mormântul, după Învierea Domnului, devine uşa deschisă spre Împărăţia veşnică şi fără sfârşit. Cei ce au umblat pe calea vieţii, care au luat crucea ca jug se vor învrednici după moarte de comuniune şi fericire cu Cel pe Care L-au iubit şi mărturisit în această lume: „Cei ce au făcut cele bune vor merge spre învierea vieţii, cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii“ (Ioan 5, 29).