Biblia - verset cu verset: Cum să râzi, crezând că „e prea frumos ca să fie adevărat“

Facerea 18, 12: „Şi a râs Sarra în sine şi şi-a zis: «Să mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e bătrân şi stăpânul meu?».“

Sarra are aceeaşi reacţie ca şi soţul ei, Avraam, care, în fragmentul din cartea Facerii 17, 17, „a căzut cu faţa la pământ şi a râs, zicând în sine: «E cu putinţă oare să mai aibă fiu cel de o sută de ani? Şi Sarra cea de nouăzeci de ani e cu putinţă oare să mai nască?»“. Atunci vorbeam despre râsul patriarhului, ca bucurie, îndoială ori îndrăzneală. Acum, gestul Sarrei, care „a râs în sine“, dă expresie cugetului „e prea frumos ca să fie adevărat“. Sfântul Vasile cel Mare, căutând să elimine îndoiala Sarrei, afirmă că „este un lucru obişnuit Scripturii de a numi râs adesea bucuria sufletului şi dispoziţia senină pe care o provoacă lucrurile bune“. Din punctul de vedere al compoziţiei textuale, într-o notă a Bibliei sau Sfintei Scripturi, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, aflăm că este creat, „în ebraică, un joc de cuvinte între numele lui Yiţchaq (Isaac) şi verbul yiţchaq â a râde“. Dincolo de înţeleasa neputinţă a Sarrei de a pricepe posibilitatea dobândirii unui fiu la o vârstă atât de înaintată - „Să mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit...“ -, trebuie evidenţiată respectuoasa ei supunere faţă de Avraam, una vrednică de lăudat. Chiar şi când vorbea cu sine, ea se referea la el ca la „stăpânul meu“, sau, după alte traduceri, „Domnul meu“. Pentru acest fapt, Scriptura Noului Testament o prezintă ca pe un exemplu de virtute a soţiei creştine: „Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic“ (I Petru 3, 5-6).