Biblia - verset cu verset: Dumnezeu îi vorbeşte lui Avraam ca unui prieten

Facerea 18, 17: „Domnul însă a zis: «Tăinui-voi Eu oare de Avraam, sluga Mea, ceea ce voiesc să fac?»“

Iată că virtuţile patriarhului Avraam îl determină pe Dumnezeu să se întrebe: „Tăinui-voi Eu oare de Avraam, sluga Mea, ceea ce voiesc să fac?“. În primul rând, surprinde modul de adresare. „E ca şi cum ar vorbi un om cu un om“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, care îl găseşte ca pricină pentru aceasta pe dreptul Avraam, cel care a ascultat cu multă supunere de poruncile lui Dumnezeu. „Aceste cuvinte arată mai cu seamă de câtă cinste se bucura dreptul înaintea lui Dumnezeu“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfânta Scriptură susţine în dese rânduri cele afirmate de Sfinţii Părinţi, cu referire la „prietenia“ dintre Dumnezeu şi patriarhul Avraam. Astfel, în Cartea a doua a Cronicilor, întâlnim: „Dumnezeul nostru, oare nu Tu ai izgonit pe locuitorii acestei ţări din faţa poporului Tău Israel şi ai dat-o pe veci urmaşilor lui Avraam, pe care îl iubeai? (II Cronici 20, 7), sau „Dar tu, Israele, sluga Mea, Iacove, pe care te-am ales, sămânţa lui Avraam, iubitul Meu!“ (Isaia 41, 8). În al doilea rând, găsim formula de adresare „sluga Mea“, care în textul masoretic (varianta de text ebraic vechitestamentară) lipseşte. Întocmai din acest motiv, coroborat desigur şi cu argumentele biblice şi patristice, unele enumerate mai sus, s-a afirmat despre Avraam că este „prieten al lui Dumnezeu“. „Avraam, care a fost numit prieten, a fost găsit credincios, pentru că a ascultat de cuvintele lui Dumnezeu“, scria în primele veacuri creştine Clement Romanul. Dorind, deci, a-i împărtăşi ca unui prieten o cunoaştere mai îndeaproape a planurilor sale, Dumnezeu îl include pe patriarhul Avraam în galeria profeţilor, despre care Sfânta Scriptură ne spune că stau în sfatul Său sau taina Sa: „Domnul nu face nimic fără să fi descoperit taina Sa proorocilor, slujitorii Lui!“ (Amos 3, 7). Drept urmare, Dumnezeu nu-i va tăinui ceea ce voieşte să facă, şi Avraam va afla de soarta cetăţilor Sodoma şi Gomora, cărora păcatul le atârna „cumplit de greu“, suindu-se până la Dumnezeu „strigarea împotriva lor“.