Biblia - verset cu verset: „Este vorba de un şarpe, numai că, sub această formă de apariţie, se ascunde un spirit rău“

Facerea 3, 1:

„Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?...»“ Relatarea călcării poruncii divine de către primii oameni, cunoscută sub numele de păcat strămoşesc, este cu precădere tema celui de-al treilea capitol. Subiectul este foarte important pentru umanitate, întrucât păcatul de care aminteam se transmite tuturor oamenilor, el putând fi curăţit prin Taina Botezului. „Cât timp purtăm chipul lui Adam, neapărat purtăm şi patimile lui. Căci e cu neputinţă ca pământul să înceteze să dea o odraslă potrivit firii lui“. „Dorinţa de a-şi îmbunătăţi starea“ şi „pofta de mărire“, după cum spune Sfântul Ambrozie cel Mare, au condus la gândul ce a făcut posibilă încălcarea poruncii divine, aceea de a nu mânca din fructul oprit. Omul primordial putea să nu moară, dar nu îi era imposibil să moară. Totul depinde de legătura sa cu Creatorul: „Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material şi încă nedeplin duhovnicesc. Şi a fost aşezat de Făcătorul ca un împărat nemuritor în această lume nestricăcioasă; nu spun numai în rai, ci în toată lumea de sub cer“, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Al treilea capitol al cărţii Facerea debutează prin acest verset, în care Eva este ispitită de diavol, sub chipul şarpelui, printr-un dialog copilăresc - după cum vom vedea şi-n versetele următoare. Acest aspect denotă firea neîncercată a virtuţii primilor oameni, care a fost testată de şarpele „şiret“. Trebuie să facem nişte precizări asupra acestul cuvânt, „şiret“. El are sensul de „viclean“, Septuaginta traducându-l prin „isteţ“, însă la modul devalorizat, interpretat ca viclean. Theodotion şi Aquila traduc termenul ebraic „arum“ - isteţ şi viclean, în acelaşi timp - prin „dibaci“, „şmecher“. Legat de viclenia şarpelui, Athanase Negoiţă, în lucrarea „Teologia biblică a Vechiului Testament“, precizează că „este vorba de un şarpe, numai că, sub această formă de apariţie, se ascunde un spirit rău, Satan. ş...ţ Măiestria cu care şarpele o face pe Eva să cadă în ispită presupune o fiinţă dotată cu raţiune. Eva e încredinţată că cel care vorbeşte cu ea e o fiinţă superioară unui animal. Şarpele cunoaşte bine porunca dată de Dumnezeu. Acel spirit înşelător nu putea fi decât un înger căzut, adică diavolul“. Explicaţia acasta îşi are rădăcinile şi în Noul Testament, unde şarpele cel vechi de zile, numit diavolul şi satana, este acela care înşeală întreaga lume, care a fost aruncat pe pământ şi, împreună cu el, au fost aruncaţi toţi îngerii lui (Apocalipsa 12, 9). E vorba, aşadar, despre îngeri căzuţi, existenţi dinaintea lumii materiale (vechi de zile). O idee despre diavol ne dă şi traducerea numelor sale: grecescul „diavolos“ (# calomniator; pârâş; clevetitor) şi ebraicul „satan“ (# potrivnic; vrăjmaş). Până azi, şarpele are o anume putere de fascinaţie, astfel că putem bănui de ce a ales diavolul acest chip. „Şarpele era prietenul omului; se apropia de el mai mult decât toate celelalte vieţuitoare şi vorbea cu el prin mişcări plăcute. Pentru aceea, prin el, diavolul, autorul răului, a sfătuit pe strămoşi“, spune Sfântul Ioan Damaschin.