Biblia - verset cu verset: „Fişa postului“ pentru protopărinţii noştri

Facerea 2, 15:

„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.“ În acest verset, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut expresia lucrării duhovniceşti a „grădinii“ sufletului pe care omul trebuie să o păzească de ispite. Sfântul Ioan Gură de Aur explică ce înseamnă acest „a lucra“ din versetul de mai sus, reliefând „atribuţiile“ protopărinţilor noştri, toate având un aspect duhovnicesc: „Să-l lucreze? Ce anume lipsea în rai? «Lucrul» lui Dumnezeu însemna lucrarea şi ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, însemna a rămâne credincios poruncilor. La fel cum a crede în Dumnezeu este lucrul lui Dumnezeu („Iisus a răspuns şi le-a zis: «Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis»“) - Ioan 6, 29), tot lucrul era şi a crede poruncii că, dacă ar fi atins (n.r.: pomul oprit, după cum vom vedea în versetul următor), ar fi murit, iar de nu l-ar fi atins, ar fi trăit. Lucrul era ţinerea cuvintelor duhovniceşti... Să-l lucreze şi să-l păzească, se zice. De cine să-l păzească? Nu erau tâlhari, nici trecători, nici vreun răuvoitor. De cine dar să-l păzească? Să-l păzească de sine însuşi; nu să-l piardă prin călcarea poruncii; să păzeazcă raiul pentru sine, ţinând poruncile“. Aceeaşi idee este împărtăşită şi de Sfântul Grigorie Teologul care spune că ţelul aşezării omului pe pământ este atingerea desăvârşirii: „Fiinţa pe care el a aşezat-o în rai... ca să lucreze plantele cele nemuritoare, prin care poate că se înţeleg gândurile cele dumnezeieşti, atât cele simple, cât şi cele mai desăvârşite“. Edenul prezentat în acest verset este, aşadar, expresia simbolică a „raiului lăuntric“ al omului, un punct de plecare pentru teologi de a dezvolta ideea că dobândirea raiului sensibil se obţine descoperind şi lucrând pe „terenul“ raiul lăuntric, adică „grădina sufletului“, prin viaţa trăită în ascultarea de Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ a scris că „Dumnezeu, zidind pe om după chipul său şi după asemănare, l-a aşezat în raiul desfătării ca să lucreze grădinile cele nemuritoare, adică gândurile cele dumnezeieşti cele preacurate, mai înalte şi desăvârşite (...). Şi aceasta nu înseamnă decât că el, cel curat cu sufletul şi cu inima, trebuia să petreacă în rugăciuna harică, văzătoare, lucrată sfinţit numai cu mintea, într-o vedere preadulce a lui Dumnezeu, şi cu bărbăţie să o păzească ca lumina ochiului, ca pe un lucru al raiului, ca ea niciodată să nu se împuţineze în suflet şi în inimă. De aceea, mare e slava sfinţitei şi dumnezeieştii rugăciuni a minţii, a cărei margine şi culme, adică începutul şi desăvârşirea, sunt date de Dumnezeu omului, în rai (n.r. - unele traduceri ale textului scriu „în inimă“, în loc de „în rai“).“