Biblia - verset cu verset: „Iată..., eu, care sunt pulbere şi cenuşă!“

Facerea 18, 27: „Şi răspunzând Avraam, a zis: «Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!».“ Aşa cum aminteam şi cu prilejul altor versete precedente, Avraam se va apropia în faţa lui Dumnezeu şi va cuteza să I se roage cu stăruinţă ca să-i miluiască pe cei din cetăţile Sodoma şi Gomora, măcar de-ar fi doar câţiva drepţi într-însele: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!“. Acest fragment avea să rămână în istorie un model al rugăciunilor pe care sfinţii le fac cu multă stăruinţă pentru noi către Domnul şi pentru folosul cărora Biserica ne îndeamnă mereu să consimţim la ele, adică să ne rugăm şi noi la ei şi împreună cu ei, altfel rugăciunea va servi doar celui ce o rosteşte. Calist Catafygiotul explică smerenia pe care o simte cel care vrea să se apropie de Dumnezeu, după modelul celei încercate de patriarhul Avraam sau de proorocul Isaia - „Şi am zis: «Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!»“ (Isaia 6, 5): „Copleşiţi de slava Lui neapropiată, unii îşi plângeau nevrednicia lor, alţii se socoteau şi se numeau pe ei pământ şi ţărână“. Totodată, Ava Dorotei explica faptul că „aşa sunt sfinţii: cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi“. De observat că Avraam „n-a spus numai pământ şi a tăcut, ca să nu se intituleze numai una din stihiile de temelie ale lumii, ci a adăugat şi cenuşă, ca să arate că este pieritor şi supus putreziciunii“, a scris Sfântul Chiril al Ierusalimului.