Biblia - verset cu verset: În existenţa istorică în trup, omul îşi pregăteşte participarea la împărăţia lui Dumnezeu

Facerea 11, 15: „Iar după naşterea lui Eber, Şelah a mai trăit trei sute treizeci de ani şi a născut fii şi fiice şi apoi a murit.“

Şelah a trăit 460 de ani. Întâlnim în acest verset, ca în majoritatea celor din cel de-al cincilea capitol al cărţii Facerii, respectiv în această a doua parte a capitolului al unsprezecelea, următoarea formulă: „Persoana biblică a mai trăit numărul de ani şi i s-au născut fii şi fiice“. Aceasta pare să exprime marea realizare a omului în viaţă, aceea de a avea moştenitori, însă autorul biblic îşi urmăreşte şi planul său narativ, creând condiţiile prielnice pentru a putea prezenta arborele genealogic de la Adam şi până la Noe, în capitolul al cincilea, respectiv de la potop până la naşterea lui Avraam, în capitolul al unsprezecelea. Dacă viaţa şi, mai ales, viaţa omenească, nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii umane nu este efectul întâmplării şi nici exclusiv produsul eforturilor omeneşti. Viaţa omului este de la Dumnezeu şi se perpetuează prin intermediul fiinţelor omeneşti, potrivit celor rânduite de Dumnezeu. Omul se bucură de viaţa şi de puterea vieţii; are dreptul la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă, de a o apăra în orice împrejurare, ştiind că, în existenţa istorică în trup, omul îşi pregăteşte participarea la împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa omului se desfăşoară în timpul şi spaţiul lumii acesteia, premergătoare timpului şi spaţiului lumii şi vieţii viitoare. Timpul şi lumea constituie, deci, dimensiuni esenţiale ale vieţii umane, cadrul firesc al existenţei personale. Mântuirea se realizează în lume şi în timp. Omul îşi dobândeşte mântuirea pe măsura eforturilor sale ascetice de a se spiritualiza pe sine, de a transfigura lumea şi timpul, conducându-le spre „cerul nou şi pământul nou“ (II Petru 3, 13) din viaţa cea veşnică şi fericită. Fără aceste două dimensiuni, viaţa şi mântuirea sunt de neconceput. Dacă, înainte de cădere, timpul era o dimensiune a înaintării noastre spre deplina „asemănare“ cu Dumnezeu, prin cădere, acesta poate fi privit şi trăit într-o dublă perspectivă. El poate deveni un timp al mântuirii sau un timp al osândirii, în care clipa, cădere sau ridicare, devine fundamentală. De aici şi responsabilitatea omului faţă de fiecare clipă a timpului vieţii sale, pe care o poate face o clipă de folos duhovnicesc, de înălţare şi înaintare spirituală, şi nu una de cădere şi adâncire a acestei căderi.