Biblia - verset cu verset: Întunericul este o negaţie a lui Dumnezeu

Facerea 1, 4: „Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.“

Acest al patrulea verset al Sfintei Scripturi a cunoscut diverse forme în traducerile româneşti efectuate de-a lungul anilor. Spre exemplu, în traducerea Bibliei - urmând Septuaginta - din anul 1914, versetul începea astfel: „Şi a văzut Dumnezeu că lumina este frumoasă“. Prin această formulare, este subliniată frumuseţea (kalós) sau armonia creaţiei, reflex al frumuseţii Creatorului. Într-una din cuvântările sale, părintele Rafail Noica explica termenul kalós, care înseamnă şi frumos şi bine, el optând, în cele din urmă, pentru prima variantă: „Uitându-mă într-un dicţionar de limbă greacă, am observat că acest cuvânt evoluează de la înţelesul de frumos, la cel de bine, dar îşi păstrează primul înţeles, al frumosului. Un motiv pentru care mă leg de frumos este o trăire care-mi îndreptăţeşte înclinarea mea către frumos, mai înainte decât către bine, determinată de cuvintele părintelui Sofronie, care obişnuia să zică: «Sunt un om care a iubit frumosul: mai înainte frumosul cel văzut şi, mai apoi, frumosul cel nevăzut cu ochii trupeşti!»“ Sfântului Vasile cel Mare, vorbind despre lumină, remarcă, pe lângă frumuseţea ei, şi o utilitate, fapt ce declară justă şi cea de-a doua formă a versetului 4, „este bună lumina“: „Judecata lui Dumnezeu despre frumuseţea luminii n-a privit numai aspectul ei plăcut pe care îl dă ochilor, ci a avut în vedere şi folosul ei de mai târziu. Că nu erau încă ochi care să judece lumina“. Fiind bună, pentru a o feri de coruptibilitate, Dumnezeu desparte lumina de întuneric. Dacă prin lumină se-nţelege prezenţa lui Dumnezeu în creaţia sa, întunericul capătă înţelesul de absenţă sau negaţie a Sa. Fără lumină, natura este rece, pustie, întunecoasă şi nevizibilă. ▲ Simbolistica luminii În cuprinsul Sfintei Scripturi, lumina înseamnă ceva ce este arătat, ceea ce se vede, este simbolul lui Dumnezeu, izvorul luminii, simbolul Mântuitorului Iisus Hristos, care a venit pe pământ „lumină din lumină“. Arheologia biblică reliefează că, la majoritatea popoarele antice, lumina era simbolul vieţii. La romani spre exemplu, cu ocazia capturării unei cetăţi, viaţa prizonierilor atârna de timpul ce se scurgea până la sfârşirea lumânării aprinse de învingători. La evrei, în Sfânta Sfintelor, ardea lumina eternă ca simbol al eternităţii lui Dumnezeu. Biserica noastră a întrebuinţat, la începutul ei (Cincizecimea a fost tot un eveniment petrecut sub impactul luminii, prin limbile de foc ce s-au coborât din cer asupra apostolilor), lumina, în cadrul serviciilor divine, nu atât în scop de lumânare, cât mai ales ca simbol. Lumina naturală luminează întreaga lume. Lumina mai închipuie credinţă, iubire, bucurie, rugăciune, jertfă şi un veşnic îndemn să fim fii ai luminii. Ea mai este considerată veşmânt al lui Dumnezeu, „cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină“ (Psalmi 103, 2). Lumina este şi un simbol al lumii celor drepţi, al Împărăţiei lui Dumnezeu. În cadrul Slujbei Vecerniei, este rânduită cântarea imnului „Lumină lină“, rostire de preamărire a Mântuitorului care a venit în lume şi a împrăştiat întunericul neştiinţei, a împărtăşit învăţături luminoase, a propovăduit iubirea şi blândeţea. Mântuitorul Însuşi a fost lumină lină plină de blândeţe, pe care a predicat-o prin cuvânt („Fericiţi cei blânzi...“) şi prin faptă („Ca un miel nevinovat...“).