Biblia - verset cu verset: Semnul, actul văzut al simţămintelor lăuntrice

Facerea 9, 12: „Apoi a mai zis iarăşi Domnul Dumnezeu către Noe: «Iată semnul legământului pe care eu îl fac cu voi şi cu toată fiinţa vie care este cu voi, din neam în neam şi de-a pururi:»“

Pentru a întări şi consemna peste veacuri legământul încheiat cu Noe, Dumnezeu le dă oamenilor un semn. Este păstrată astfel vie memoria posterităţii despre cele convenite între divinitate şi umanitate, într-un timp istoric de altfel inaccesibil lor. Vom prezenta în comentariul versetului următor despre care semn este vorba, însă pentru moment se cade a discuta pe baza ideii de semn, aşa cum reiese din Sfânta Scriptură. O definiţie a semnului dată de părintele Victor Aga în lucrarea „Sibolica Biblică şi creştină“ spune că el reprezintă un act şi o lucrare externă, ca şi chipuri şi imagini ale simţămintelor lăuntrice, numindu-se simboale, iar ştiinţa şi cuprinsul acestora se numeşte simbolică. „Simbolul religios este expansiunea unei idei religioase, abstracte, înfăţişată prin semne (închinare) ori prin lucruri (lumânare) vizibile. După natura acestor semne sau lucruri, deosebim simboale de cult, exprimate prin semne şi acte de cult - simboalele obiectelor de cult - simboale naturale, exprimate prin lucrurile (pâine) întrebuinţate la cultul divin şi simboalele sărbătorilor exprimate prin semne, obiceiuri şi ritual deosebit“, scrie părintele Victor Aga. Sfânta Scriptură cuprinde numeroase semne sau simboluri prin intermediul cărora se manifestă idei religioase profunde. Iată că, pentru a întări legământul cu Noe de după potop, Dumnezeu foloseşte un semn. Mai tărziu, tot în cuprinsul Vechiului Testament, vom întâlni şi alte semne sau simboluri, cum ar fi, spre exemplu, cele legate de cult: tămâia, apa ş.a.m.d. După Întruparea Mântuitorului, semnul principal al Scripturii va fi acela al Sfintei Cruci, prin care fiecare creştin se identifică. În primele veacuri ale creştinismului, credincioşii se recunoşteau între ei prin simboluri folosite pentru reprezentarea Mântuitorului: desenul unui peşte, al unui miel sau al viţei-de-vie. Toate acestea îşi au, bineînţeles, rădăcina în cuprinsul Bibliei. Astfel, este evidentă asemănarea dintre viţa-de-vie şi fragmentul, spre exemplu, de la Ioan (15, 5): „Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic“. Jocul - dacă putem să-i spunem aşa - cu semnele şi simbolurile, poate fi şi unul periculos pentru credinţă. Fără teologia adevărată, el se poate transforma într-un concurs steril de idei filosofice false care, cu timpul, pot genera aşa-zise ştiinţe, aflate total în afara creştinismului, cum ar fi zodiacul sau horoscopul şi alte „ghicituri“ - să le zicem - băbeşti. Astfel, semne creştineşti veritabile pot fi păgânizate, dând naştere la falşi mărturisitori de credinţă. De aceea, cunoaşterea lor nu se poate baza decât pe învăţătura Sfintei Scripturi, studiul Cuvântului lui Dumnezeu fiind dintotdeauna însuşi sufletul teologiei şi, prin urmare, o prioritate incontestabilă pentru formarea credincioşilor în cadrul Bisericii.