Biblia - verset cu verset: Sfânta Scriptură şi ştiinţa ipotetică şi mereu revizuibilă

Facerea 1, 18: „«Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric». Şi a văzut Dumnezeu că este bine.“

Glasul Domnului, care taie para focului“ (Ieşirea 3, 2), a despărţit lumina de întuneric. Create simultan, „ziua şi noaptea, de atunci şi până acum, urmează una după alta şi nu încetează să împartă timpul în mod egal“ (Sfântul Vasile cel Mare), având luminători soarele şi luna, create în cea de-a patra zi alături de celelalte corpuri cereşti. Această ordine cosmică, prezentată în Sfânta Scriptură, despre care aflăm că este bună, „derutează“ teoriile evoluţioniste care sunt în genere contrare celor creaţioniste (evoluţionism = concepţie filosofică, potrivit căreia universul, pământul, fiinţele vii, societatea etc. trec printr-un proces istoric de evoluţie (dezvoltare) şi sunt privite din punctul de vedere al acestei dezvoltări. Există în cadrul acestui curent teoriile lui Lamarck, Darwin etc. despre evoluţia speciilor de plante şi de animale, despre transformarea lor unele într-altele; creaţionism = concepţie teologică potrivit căreia lumea a fost creată de Dumnezeu). Un teolog american, Carl F. H. Henry, afirmă că legat de conflictul dintre evoluţie şi creaţie, el se creează în şcolile publice unde „se focalizează pe tendinţa educatorilor de a prezenţa evoluţia ca pe un adevăr ştiinţific valabil, mai exact ca pe o dogmă stabilită, iar creaţia ca pe un mit“. Aceste dificultăţi care apar în interpretarea Genezei, făcută prin prisma celor două concepţii, se datorează vulnerabilităţii la schimbări, atât a Sfintei Scripturi, cât şi a ştiinţei. Astfel, se poate vorbi astăzi, legat de crearea lumii, folosind expresii precum evoluţionism teist sau creaţionism ştiinţific, care în urmă cu ceva vreme erau necunoscute şi păreau un non-sens pentru cercetători. Diferenţa însă dintre Sfânta Scriptură şi ştiinţă este că schimbările ce intervin de-a lungul secolelor în mentalul public nu afectează adevărurile biblice, pe când ştiinţa, care evoluează mereu, este capabilă de a-şi nega propriile teorii emise iniţial, fiind ipotetică şi mereu revizuibilă. Atuul Sfintei Scripturi îl constituie revelaţia divină şi adevărurile de credinţă exprimate care, indiferent de teoriile noi care sunt emise, nu pot fi negate. Explicaţia o găsim la acelaşi teolog amintit mai sus, care spune că „deşi hermeneutica biblică trebuie făcută în umilinţă şi cu deplină recunoaştere a faptului că înţelegerea Scripturii este întotdeauna supusă corecturii prin Scriptură, nu trebuie să uităm că religia revelată pretinde că oferă ceea ce ştiinţa empirică nu oferă, anume o revelaţie cognitivă transcendentă, care comunică cel puţin unele adevăruri obiective despre origini, adică informaţii care sunt dincolo de sfera metodologiei observaţionale.“