Biblia - verset cu verset: Simbolistica astrelor cereşti

Facerea 1, 16: „A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.“

Fiind al treilea episod în care vorbim despre astrele create de Dumnezeu în cea de-a patra zi a creaţiei, vom face o analiză a simbolisticii biblice pe care soarele, luna şi stelele le au. Ca izvor al luminii materiale, soarele este simbolul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este izvorul luminii noastre spirituale, după cum afirmă psalmistul David: „Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit“ (Psalm 84, 12). Precum soarele împrăştie întunericul nopţii, aşa a răsărit Domnul Iisus, soarele dreptăţii, şi a împrăştiat întunericul neştiinţei. În Vechiul Testament, soarele închipuie bucurie, strălucire şi slăvire dumnezeiască. Soarele este simbolul cerului, unde mărirea lui Dumnezeu luminează ca un soare drepţilor şi îngerilor: „Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul“ (Apoc. 21, 23). Nimburile sau aureolele din jurul capului sfinţilor sunt în culoarea soarelui ca nişte embleme ale măririi cereşti. Soarele mai simbolizează şi tipul vieţii omeneşti, răsărind şi apunând cu aceeaşi regularitate, chip al naşterii şi al morţii noastre. Luna de pe cer este simbolul ierarhiei care-şi primeşte lumina de la „soarele dreptăţii“. Preasfânta Fecioară Maria, reprezentată în iconografie pe bolta cerească, înconjurată de stele şi soare şi având luna la picioare reprezintă regina cerului sau biruinţa creştinismului împotriva păgânismului. Steaua este simbolul apostoliei: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (psalm 18, 1). Căci precum stelele vestesc slăvirea lui Dumnezeu, aşa şi vestitorii evangheliei au propovăduit dumnezeirea Mântuitorului: „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor“ (Romani 10, 18). Numărul şi diversitatea stelelor simbolizează pe sfinţi întru distincţiile lor, iar o stea care a căzut din cer simbolizează îngerii căzuţi. Întâlnim apoi steaua în diverse simboluri: steaua evreiască - steaua de seară ca simbol al Vechiului Testament, sau hexagrama, emblema sinagogilor -, steaua magilor - care s-a arătat pe cer în preajma Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos -, steaua lui David - realizată din două triunghiuri suprapuse, închipuind cele două lumi: triunghiul de jos este lumea, iar cel care se suprapune este dumnezeirea. Cele şase triunghiuri mai mici care rezultă din suprapunere simbolizează cele şase zile ale creaţiei - şi steaua întâlnită uneori în vârful turnurilor bisericii, alături de cruce, simbolizând călăuza creştinilor aşa cum a fost ea magilor, spre aflarea adevărului mântuitor. Există numeroase tradiţii populare cu privire la astrele cereşti. Se spune că petele de pe lună ar reprezenta uciderea lui Abel de către fratele său, Cain. Legat de stele, există o tradiţie populară care spune că Sfântul Ilie a primit misiunea de a stârpi diavolii din cer. A alungat el de-acolo mulţime de draci, dar tot au mai rămas blocaţi unii, care cad atunci când se dezleagă legătoarea în care au fost prinşi. Ei sunt stelele căzătoare, de aceea, conform acestei tradiţii, nu este bine să priveşti la steaua care cade, căci aceea este diavolul. Plecând de la numărul mare de stele, s-a mai creat o tradiţie populară, care spune că fiecare om îşi are steaua lui.