Biblia - verset cu verset: Simbolul a ceea ce este ceresc şi demn de a locui Dumnezeu într-însul

Facerea 2, 12:

„Aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix.“ Aminteam în comentariul la versetul trecut despre bogăţia pe care Dumnezeu a zidit-o în grădina raiului. Versetul prezentat astăzi însistă asupra acestui aspect, subliniind prezenţa aurului, care, în Sfânta Scriptură şi în rânduiala liturgică, are o simbolistică deosebită. Simbolul a ceea ce este ceresc şi demn de a locui Dumnezeu într-însul, aurul împodobeşte pe pământ bisericile în strălucire de aur, ca lăcaşuri dumnezeieşti. Potirul este din aur, fiindcă cuprinde Trupul şi Sângele Mântuitorului, adică pe Dumnezeu. De asemenea, sfinţii sunt înconjuraţi cu nimb sau gloriolă din aur, ca simbol al măririi şi al virtuţilor care trebuie să se lămurească în suferinţele vieţii, cum se „lămureşte“ aurul în foc. Aurul a fost unul dintre cele trei daruri aduse de magi şi închinate pruncului Iisus, ca unui împărat al cerului şi al pământului, simbolizând misiunea împărătească a Mântuitorului. Aurul simbolizează şi chipul rugăciunii ce are să se-aducă cu gând curat, nepătat, cum este şi aurul ca material. Bdeliul amintit în acest verset este o răşină, străvezie şi foarte mirositoare, provenind de la un arbore care creşte în Arabia. Răşina simbolizează puritatea şi nemurirea, iar arborii care o produc sunt, uneori, luaţi drept simbol al lui Hristos. Onixul e o piatră preţioasă, compusă din straturi de diferite culori; i se atribuie puteri benefice. Se poate presupune că autorul biblic a dorit să descrie, prin toate acestea, realităţi spirituale, potrivite stării paradisiace. Textul grec vorbeşte aici despre piatra neagră şi piatra verzuie. ▲ Originea lumii, la alte popoare (II) În Egipt, dintre mai multe aluzii la creaţie, una, datată cu aproximaţie în anul 2350 î. Hr., descrie actul zeului Atum, care a creat zei pe un deal primordial, aflat deasupra apelor Haosului. Atum, „care s-a creat pe sine“, a adus apoi ordine în lume şi, din adâncul întunecat, a stabilit locuri şi funcţii pentru celelalte zeităţi. Potrivit acestei versiuni, omenirea a fost creată din lacrimile unui zeu, pe nume Re, toţi oamenii find creaţi egali în ceea ce priveşte capacitatea de a se bucura şi necesităţile de bază ale vieţii. Pentru greci, în general, zeii cărora li se închinau nu au fost autorii creaţiei lumii, ci erau fiinţe create sau născute de zeităţi sau forţe vagi, pe care le-au înlocuit. În „Teogonia“, Hesiod spune că la început a existat haosul, apoi pământul care, fiind fecundat de cer, a devenit marea mamă a tuturor. De fapt, în loc de crearea lumii se poate vorbi despre o creaţie autonomă, prin procreare din începuturi nedefinite. De un interes deosebit este mitul lui Orfeu. În acest mit, marele creator este Phanes, care a ieşit dintr-un ou şi, după ce a creat universul şi oamenii din epoca de aur, s-a retras în obscuritate până când strănepotul său, Zeus, l-a înghiţit pe el şi toată creaţia lui şi după aceea a creat din nou lumea care există. (L.A.)