Biblioteci străvechi ştiute mai mult de istorici
Când vine vorba de bibliotecile Antichităţii, probabil oricine se gândeşte la Biblioteca din Alexandria. Însă înaintea ei au existat altele, cu zeci de mii de manuscrise şi tăbliţe importante pentru cercetarea istoriei şi culturii umanităţii. Din nefericire, o bună parte a acestora s-a degradat după descoperirea lor în timpurile moderne sau au fost amestecate tăbliţe din diverse zone, multe dintre ele rămânând netraduse. În continuare vom spune povestea unor biblioteci mai puţin celebre decât cea din Alexandria, dar nu mai puţin importante.
Scrierile vechi fascinează şi oferă informaţii istorice deosebite, aşa încât pentru arheologi descoperirea unei biblioteci străvechi reprezintă un eveniment excepţional. Iată câteva exemple de descoperiri ale unor biblioteci în care pe tăbliţe, papirusuri şi pergamente erau scrise fapte, mituri, ştiinţe care au contribuit la făurirea lumii aşa cum o cunoaştem astăzi.
Biblioteca amoriţilor, pusă la adăpost de război
Un popor antic care a lăsat în urmă o mare bibliotecă a fost poporul amoriţilor. Aceştia ocupau spaţiul de la est de Eufrat, şi influenţa lor, începând din a doua jumătate a mileniului II î.Hr., a fost însemnată pentru istoria Siriei, Palestinei şi Mesopotamiei.
Biblioteca la care facem referire aparţinea unui oraş-stat al amoriţilor, Mari, oraş ce a cunoscut două perioade de glorie, una între anii 2900 şi 2400 î.Hr., a doua între 1900 şi 1759 î.Hr. Distrugerea acestui oraş-stat a survenit în urma războiului dintre Hamurabi, regele asirienilor, şi Zimrilim, regele amoriţilor, în anul 1757.
Ruinele oraşului Mari, aflat la graniţa de est dintre Irak şi Siria, pe teritoriul sirian, a fost descoperit din întâmplare, în anul 1933, de către un beduin. Pe atunci teritoriul era dominion francez şi ei au fost cei care s-au ocupat de săpăturile arheologice. Însă biblioteca a fost descoperită într-un alt oraş antic, Nuzi, iar tăbliţele descifrate - peste 25.000 la număr - sunt despre oraşul Mari şi de aceea cercetătorii sunt de părere că este vorba despre biblioteca acestui oraş, mutată la Nuzi din motive de siguranţă, poate chiar înaintea distrugerii oraşului de armata lui Hamurabi. O mare parte dintre tăbliţe încă nu au fost descifrate.
Biblioteca lui Assurbanipal – regele „scrib“
Regele asirian Assurbanipal (se pronunţă Aşurbanipal), cunoscut în istorie şi sub numele de Ashurbanipal, Sardanapal sau Ashshurbanipal, a domnit între anii 668 şi (cca) 627, fiind celebru pentru campaniile militare crude pe care le iniţia, dar şi pentru interesul pentru scris. În tinereţe a avut parte de pregătire ca scrib, iar mai apoi a studiat matematica şi astrologia. Foarte mândru de educaţia sa înaltă pentru acele perioade, a lăsat posterităţii pe tăbliţe cuvinte care se traduc astfel: „Eu, Assurbanipal, mi-am însuşit înţelepciunea lui Nebo, cunoscând ce şi cum să scriu pe aceste tablete, tot eu ştiu cum să rezolv misterele şi dificultăţile scrisului“.
Biblioteca lui Assurbanipal a fost descoperită în anul 1847 de către Sir Austen Henry Layard (1817-1804), politician al Imperiului Britanic, care avea şi arheologia printre preocupările sale, şi de către asistentul său Harmuzd Rassam. După ce tăbliţele au fost trimise în Europa, s-a constatat că de fapt Sir Austen Henry descoperise biblioteca aparţinând bunicului lui Assurbanipal - Sennacherib -, iar asistentul, pe cea a lui Assurbanipal. Însă la transport tăbliţele au fost adunate la grămadă, aşa că, din păcate pentru specialişti, nu s-a mai putut şti care aparţin unei biblioteci şi care aparţin celeilalte. La British Museum se află peste 31.000 de tăbliţe. Pe ele sunt înscrise lucrări matematice, astrologice, religioase, mituri. Chiar şi Legenda lui Gilgamesh tot pe tăbliţe din aceste biblioteci a fost găsită.
Biblioteca hitiţilor
O altă bibliotecă antică celebră, apreciată de istorici, este cea a hitiţilor - populaţie care a existat în mileniile 2-3 î.Hr. în zona de nord-vest a Caucazului. Între anii 1893 şi 1894, lângă oraşul turcesc Bogazkoy din Anatolia, arheologul şi antropologul Ernest Chantre (1843-1924) a descoperit capitala marelui imperiu hitit, Hatuşa. Tăbliţele descoperite erau scrise cu ajutorul cuneiformelor sumer-acadiene. Limba hitită cunoscută până atunci, pe nume nesili, fusese descifrată de orientalistul, matematicianul şi lingvistul ceh Bedric Hrozny (1879-1952). Imperiul hitit s-a destrămat în secolul al XII-lea î.Hr., locuitorii părăsind zona, mutându-se din pricina seismelor, a foametei şi a atacurilor dese ale altor popoare, nefiind însă cuceriţi sau distruşi. Au migrat spre sud, au întemeiat oraşe în Siria şi Libanul de astăzi, ajungând până în Canaan.
Biblioteca din Pergamo
Pe teritoriul Turciei, în Anatolia, exista între anii 281 şi 133 î.Hr. oraşul Pergamum, capitala Regatului Permamon. Oraşul era şi centrul confecţionării pergamentului - material care, alături de papirus şi argila arsă, a fost folosit în toată perioada antică ca suport pentru scris. În confecţionarea pergamentului se foloseau piei de capră, oaie, viţel, iepuri, iar pe atunci tehnica de prelucrare era ţinută în secret. Pergamentul cel mai fin se obţinea prin sacrificarea mieilor abia născuţi sau chiar a celor nenăscuţi. Expresia din zilele noastre „hârtie velină“ îşi are rădăcinile în acea perioadă, şi vine de la pielea de viţel, miel sau ied, care era foarte fină, scumpă şi se numea vellum.
În timpul domniei lui Eumenes al II-lea (197-159 î.Hr.), biblioteca din Pergamo era una dintre cele mai bogate. Eumenes avea relaţii bune cu romanii, moştenite încă de pe vremea tatălui său, şi au luptat împreună împotriva expansiunii dinastiei Selucide. Astfel s-au dezvoltat, ajungând să ocupe Frigia, Lidia, Pisidia şi alte zone din regiune, devenind un regat puternic.
Istoricul Plutarh spunea despre biblioteca din Pergamo că avea peste 200.000 de titluri, iar o legendă susţinea că Marc Antoniu ar fi dat cadou de nuntă Cleopatrei toate volumele.