Biruinţă prin jertfă. Demnitate prin Unire

Primul Război Mondial (1914‑1918), cunoscut în istoria românilor şi ca Războiul de Reîntregire a Neamului (1916‑1919), a reprezentat conflagrația militară interna­țională fără precedent în trecutul omenirii, în urma căreia s‑a obţinut, cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale ale românilor, împlinirea idealului unităţii noastre naţionale.

A fost necesară o luptă armată a poporului român pentru a împlini ceea ce nu s‑a reuşit pe timp de pace, adică unirea tuturor românilor (din Transilvania, Basarabia şi Bucovina cu România) într‑un singur stat.

În desfăşurarea acestor evenimente, pe lângă oamenii politici ai timpului şi armata ţării, Biserica Ortodoxă Română a îndeplinit un rol de seamă prin clericii şi credincioşii săi mireni.

Despre implicarea slujitorilor Bisericii în desfăşurarea Primului Război Mondial s‑au scris mai multe cărţi, studii şi articole care au evidenţiat activitatea de asistenţă religioasă şi social‑caritativă a clerului şi cinului monahal, pentru susţinerea poporului român în lupta de eliberare a teritoriilor româneşti ocupate şi realizarea unităţii naţionale.

Pentru o mai bună coordonare a activităţilor amintite, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus Marelui Cartier General al Armatei Române, în luna mai a anului 1915, ca preotul Constantin Nazarie, profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie a Universităţii din București, să fie numit  „Protopop al preoților de armată” şi „Șef al Serviciului Religios”, fapt care s‑a împlinit.

Preoții militari ortodocși, selectați dintre cei cu aptitudini pastorale deosebite, au găsit puterea de a sădi în sufletele soldaților cuvântul mângâietor şi întăritor al lui Dumnezeu, fiind mereu la datorie, în mijlocul soldaților, în momente glorioase sau de deznădejde, în momente sublime sau tragice.

Activitatea religioasă, pastoral‑educativă şi socială a preoților militari în timpul războiului a atins o mare complexitate, relevată în mulțimea documentelor păstrate în arhivele militare sau ale centrelor eparhiale.

Slujbele de binecuvântare sau Te Deum, Sfânta Liturghie, spovedania şi împărtășirea soldaților cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos au fost completate de cuvântări de îmbărbătare, de motivare a luptei pentru împlinirea idealului naţional. În același timp, misiunea preoților militari a avut şi multe aspecte practice: educația moral‑patriotică, edu­cația sanitară, organizarea de cercuri culturale, de biblioteci volante, de şcoli de alfabetizare, de serbări militare sau literare. Preoţii militari au suportat rigorile pribegiei în munți, au căzut prizonieri, au stat în captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria și Bulgaria etc.

Atenţia clerului militar a fost îndreptată şi asupra populaţiei civile. Soldaţii decedaţi pe fronturile de luptă lăsaseră în urmă familii nevoiaşe sau orfani a căror situaţie devenea disperată în condiţiile războiului. Într‑o lume sfâşiată de ură şi violenţă, privirile şi speranţele oamenilor s‑au îndreptat către Dumnezeu şi slujitorii Lui.

De multe ori, în condiţiile operaţiunilor grele la care luau parte alături de unităţile pe lângă care erau ataşaţi, sau în retragere, preoţii au fost puşi în situaţia de a participa direct la lupte, evitând prin intervenţia lor situaţii disperate.

Activitatea de pe front a preoților români ortodocși a fost exemplară și plină de eroism, fiind unanim apreciați de comandanții Armatei Române.

Mareşalul Constantin Prezan, erou şi fost membru de onoare al Academiei Române, spunea: „Preoţii şi‑au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care, alături de ostaşi, a dat mai mult decât i‑am cerut noi pentru Ţară şi Neam“ ¹.

Generalul Ioan Răşcanu, Ministrul de Război, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar, susţinută la 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, a afirmat următoarele:

 „Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti, a putut să înfrunte cele mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului care a prins în focul său şi a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească în mare parte îşi are obârşia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l‑a ajutat şi salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă şi, ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre“².

În timpul Războiului din perioada 1916‑1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați. În teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoți și‑au pierdut viața, fie împușcați de soldați din armata germană, fie morți în urma bătăilor îndurate, fie luați prizonieri în lagărele din Germania și Bulgaria. Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane. O parte dintre preoți au primit misiunea de a rămâne în teritoriul ocupat de inamic, suportând calvarul ocupaţiei, achitându‑se în mod lăudabil de misiunea încredinţată, de a se îngriji de soarta răniţilor şi de populaţia civilă. În Transilvania, peste 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în anul 1919 de către trupele române³.

De asemenea, mulţi slujitori ai Bisericii au fost implicaţi în evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Cele două Biserici româneşti din Transilvania (Ortodoxă şi Greco‑catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco‑catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice‑pedagogice şi câte doi reprezentanți ai studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriți într‑o singură ţară. În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea, şi slujitori ai Bisericii. Episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), a citit, la sfârşitul Sfintei Liturghii, la Alba Iulia, Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, care cuprindea, într‑o atmosferă de profundă emoţie patriotică, adevăruri de mare profunzime spirituală: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ… Iar acum mântuire ai trimis nouă şi toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru”⁴.

Aşadar, în unire se află puterea şi demnitatea, binecuvântarea şi bucuria unui popor. Dezbinarea, însă, este ucigătoare şi umilitoare pentru un popor, deoarece ea slăbeşte şi degradează viaţa acestuia. Uniţi în „cuget şi simţiri” putem birui dificultăţile şi încercările vieţii. Unirea întăreşte şi înalţă un popor. Să luăm pildă de la corifeii Marii Uniri pe care‑i admirăm totdeauna pentru unitatea lor de acţiune şi pentru realizările care au urmat după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Biserica, prin rugăciune, cuvânt şi faptă, cultivă darul sfânt al unităţii şi demnităţii naţionale, deoarece adevărata libertate nu se află nici în dezbinare, nici în indiferenţa egoistă, ci ea se află în starea de comuniune şi cooperare pentru săvârşirea binelui comun!

Întrucât darul libertăţii şi al unităţii naţionale, simbol al demnităţii poporului român, a fost obţinut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, Biserica Ortodoxă Română pomeneşte la fiecare Sfântă Liturghie pe „toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s‑au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului românesc, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”. De asemenea, Biserica doreşte să contribuie, împreună cu instituţiile Statului român, la păstrarea integrității României și a demnității poporului român, preţuind astfel jertfa celor ce au luptat de‑a lungul istoriei pentru realizarea acestor mari idealuri și totodată să promoveze pacea și înțelegerea între popoare.

Astăzi, toți cetățenii României, toate instituțiile statului şi toate cultele religioase avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unității naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni.

† Daniel
Patriarhul României

Cuvânt susținut la Academia Română, în cadrul sesiunii solemne cu tema: Marea Unire din 1918 – Începutul Primului Război Mondial, luni, 28 noiembrie 2016.

NOTE:

¹Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu,  „Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari (1916‑1919)”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 184.

²Conf. dr. Aurel Pentelescu, conf. dr. Gavriil Preda, „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru întregirea Neamului (1916–1919)”, în volumul „Eroi şi Morminte”, realizat de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (coordonator: dr. Cătălin Fudulu), Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2007, p. 8.

³ Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a III‑a revăzută, Editura BASILICA, București, 2013, pp. 471‑473.

⁴Ilie Şandru‑Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Editura Petru Maior, Târgu Mureş, 1998, p. 111.