Biserica, Armata, Academia
Trei instituții credibile în ochii unora, disprețuite de alții. Trei stâlpi ai identității românești dinamice sau trei ancore în mâlul (ne)desprinderii de trecutul totalitar. Trei declinări ale stabilității ori trei poli de încremenire în proiect. Iar românul care se uită la aceste perspective complet diferite nu știe ce să creadă. Vorba cetățeanului turmentat din capodopera lui Caragiale, O scrisoare pierdută, care se întreba acum aproape un secol și jumătate: „Eu pentru cine votez?” Secolele trec, întrebarea rămâne...
Însă nouă, celor care analizăm situația (paradoxală) percepției total opuse asupra acelorași realități, nu ne rămâne decât să disecăm situația pe date statistice concrete, despre care s-a tot vorbit. În continuare, Biserica, Armata și Academia se bucură de încrederea cetățenilor, în cote masive. Potrivit „Barometrului Vieţii Religioase” - ediţia decembrie 2021, lansat de Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu” şi Centrul de Cercetări Sociologice LARICS, cercetarea sociologică a înaintat următoarea întrebare respondenților: „Dumneavoastră câtă încredere aveţi în următoarele instituţii?”, iar românii au răspuns că au foarte multă şi multă încredere în Armată (67,23%), Academia Română (64,7%) şi Biserică (62,4%).
Nimic nou, până în acest punct, nici măcar ultimul loc ocupat de partidele politice, acestea obținând o cotă de încredere de doar 8,8%. Paradoxal, acest subsol al clasamentului produce și cea mai mare tevatură în România, toți analiștii, comentatorii, chibiții și actanții reali având câte ceva de spus. Despre vârful clasamentului încrederii populației, nimic de bine: aici - și numai aici - ar trebui reformate instituțiile, aici sunt lucrurile învechite, aici este corupție morală, aici tronează interese impure. Așadar, înțelegem că acolo unde lucrurile funcționează cât de cât bine (în mlaștina unei Românii blocate în neputință), ei bine, acolo unde cetățenii se simt reprezentați, apărați, onorați - tocmai acolo nemulțumirea „opiniei publice”, capturată de câteva canale media și o mână de moguli, se inflamează periodic. Se inflamează sterp, ineficient, nepropunând mai nimic, atacând haotic instituții și persoane, moralizând în gol și filosofând inutil, dând din gură și făcând valuri. Totul într-o cheie a nimicului ambalat, poleit în vorbărie și principii calpe. Cui prodest?
Într-o oarecare măsură, nimănui. În nici un caz, marii comunități românești numită încă națiunea română. Ci doar unor duhuri concurențiale ale invidiei, ale răutății pure, ale noilor zăpăceli ideologice. Căci dacă ar exista preocuparea sinceră de a analiza problemele cu datele pe masă, de a corecta anumite derapaje instituționale, de a semnala corecții de parcurs, de a amenda situații morale incompatibile, atunci discuția/ disputa ar fi benefică. Din care ar câștiga, real, România întreagă. Dar nu acesta este scopul, ci doar fărâmițarea corpului social, a legăturilor care mai creează o brumă de coeziune națională (în sens comunitar), identitară. Or, asta este ceea ce încă îi mai încurcă pe apologeții neantului 2.0: reflexele comunitare îndătinate, balizele identitare. Desigur, ne amintim bine de un alt atentat recent, atunci când național-comunismul a falsificat aceste trăiri și valori, le-a instrumentat propagandistic în beneficiul puterii absolute a lui Nicolae Ceaușescu. Le-a deturnat și le-a schilodit, le-a falsificat menirea și obârșiile. Știm că mulți se agață acum de ele, așa cum ni le-au expus cinematografia comunistă, cenaclul Flacăra, presa vremii și toată propaganda de atunci din școli, de la marile manifestații, din fabrici și uzine, de la om la om. Însă discernământul trebuie să-și intre în rol, făcând diferența între propagandă și adevăr, între ceea ce suntem și ceea ce am vrea, realist, să fim/ devenim. Și, până una-alta, să ținem cont că avem instituții memoriale funcționale, care asigură puntea dintre trecut, prezent și viitor. Aceste punți trebuie să le întărim, nu să le dinamităm. Altmineri, vom rămâne pe malurile diferite ale istoriei uitându-ne mirați unii la alții, cât ne-am depărtat de obârșii, dar și de chemarea din viitor a lui Hristos, către Împărăție. Noi, neam de iobagi ai Duhului...