Biserica din Turnişor, vechi locaş de cult ortodox din Sibiu
Situată pe o mică colină ce străjuieşte Piaţa „Iancu de Hunedoara”, biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” din Turnişor se numără printre cele mai vechi edificii de cult ortodox din Sibiu. Parohia a construit un edificiu de cult propriu în preajma anului 1800.
Deşi este cunoscut ca un vechi sat săsesc, Turnişorul ar fi găzduit, până la aşezarea coloniştilor saxoni, o populaţie românească, care a fost nevoită să se retragă către Cibin, unde a rămas vatra de baştină a românilor turnişoreni.
Potrivit informaţiilor culese de către părintele Nichifor Todor (paroh între 1946 şi 1955), de la pastorul evanghelic din Turnişor, dr. Helmuth Klima – un ilustru ucenic al distinsului profesor Ioan Lupaş, localitatea a fost întâia oară atestată documentar într-un act latin din 1327, sub numele Villa Epponis, iar ulterior o găsim menţionată ca „Villa Eppendorf” sau „Eppendorf”, de unde a derivat şi denumirea de „Neppendorf” sub care este îndeobşte cunoscută între locuitorii saşi.
Interesant este faptul că aceste nume sunt forme corupte ale denumirii latine de „Villa Oppensis”, care indica existenţa unei cetăţi, fortificaţii sau turn de pază roman, pe urmele căruia a fost zidită în cursul secolului al XIII-lea clădirea bisericii evanghelice de astăzi. Toponimul românesc de „Turnişor”, precum şi cel maghiar de „Kistorony” atestă, şi ele, existenţa unei clădiri defensive sau de supraveghere, iar pr. Nichifor Todor reţine obişnuinţa românilor de a zice: „mă duc în «Turn», recte în Turnişor”. Dar românii contemporani lui nu aveau cunoştinţă de edificiul roman şi cel mai probabil se refereau la turnul bisericii fortificate, construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea deasupra basilicii romanice ridicate în secolul al XIII-lea de către saşi catolici şi care din anul 1536 îmbrăţişaseră luteranismul împreună cu preotul lor Mihail Binder.
Situat la câţiva kilometri de centurile de fortificaţii ale Sibiului medieval, Turnişorul a fost expus în faţa vitregiilor istoriei. Astfel, la 22 ianuarie 1403 a fost prădat şi ars de turci, mulţi locuitori fiind luaţi cu ei drept robi. Un caz similar s-a petrecut la 15 octombrie 1529, când satul a fost incendiat de mercenarii lui Ioan Zapolya şi aliaţii turci, aşa cum vor face şi trupele maghiare ale principelui Sigismund Bathory la 28 noiembrie 1601, luând cu ei şi mulţi prizonieri. Un nou incendiu provocat de trupele lui Sigismund a avut loc după doar un an, la 27 ianuarie 1603.
După intrarea trupelor austriece în Sibiu, în anul 1686, şi după consolidarea stăpânirii habsburge în sudul Transilvaniei încep să se sistematizeze primele informaţii precise despre locuitorii Turnişorului. Astfel, în anul 1691 sunt menţionaţi: un morar, patru văduve, opt familii de români şi 24 familii de saşi. Două decenii mai târziu (1712) în componenţa satului figurau 28 gospodării de saşi şi cinci gospodării de români. După epidemia de ciumă din anul 1719, soldată cu moartea a 55 de români şi 52 de saşi, în 1721 autoritatea fiscală avea în evidenţă 34 familii româneşti şi 25 familii săseşti. Dinamica demografică avea să se schimbe în timpul domniei împăratului Carol al VI-lea, care a dispus relocarea unui număr considerabil de austrieci luterani (aşa-numiţii landleri) în localităţile Turnişor şi Cristian. Cele două comunităţi vor evolua atât de mult în următorul veac încât la sfârşitul secolului XIX erau înregistraţi 1823 luterani şi 474 ortodocşi.
Elementul săsesc va rămâne dominant şi în prima jumătate a secolului X, la recensământul din 1930 fiind înregistraţi 2991 de etnici germani, 546 de români şi 27 de maghiari. Sub aspect confesional populația era alcătuită din 2.972 luterani, 537 ortodocși, 30 romano-catolici (Recensământul general al populației României din 29 Decemvrie 1930, vol. II, București 1938, p. 412, 727).
În ceea ce priveşte statutul localităţii, trebuie menţionat că, în 1502, Turnişorul a fost declarat suburbie a Sibiului, iar printr-un act guvernamental din 1804 localitatea era numită comună independentă, pentru ca după cel de-al Doilea Război Mondial să redevină suburbie a municipiului Sibiu.
Edificiu de cult, la 1800
În baza Edictului de concivilitate din 22 martie 1781, respectiv a Edictului de toleranţă din 8 noiembrie 1781, creşterea semnificativă a populaţiei de etnie română din Turnişor a favorizat formarea parohiei ortodoxe române şi construirea unui edificiu de cult propriu în preajma anului 1800. Pe o filă a Mineiului lunii martie, apare o menţiune în scriere chirilică făcută de protopopul „deplin” al Scaunului Sibiului, Ioan Popovici: „Acest mineiu ce să zice luna lui Martie, s-au cumpărat din avierea [ilizibil] Dumnialor Salomia, muiarea lui Avram Apolgan [crâsnicul de atunci], Sara, muiarea lui Zaharie Matei, Maria, muiarea lui Lazăr Banciu cel Tânăr şi Ana lui Petru Părău din Turnişor. Şi s-au dat la această sfântă bisearică, caria să zice la Pravoslavnica Bisearică Grecească Neunită, care acum dintru întâiu s-au zidit, întru acest sat Turnişor din Scaunul Sibiiului, unde să prăznuieşte hramu Sfântului Ierarh Nicolae, pentru vecinica lor şi a tot niamu lor pomenire, scriind în vremea aceasta eu cârmuitor şi deplin protopop eu Ioan Popovici întru acest scaun a Sibiiului şi neunit paroh în forştatu [periferia] Sibiului. Turnişor, 20 februarie 1812”.
Aceasta ar fi prima atestare a bisericii ortodoxe din localitate, şi de aceea s-a considerat că acest an ar coincide cu cel al zidirii sau al sfinţirii bisericii, deşi este mult mai probabil ca ea să fi fost ridicată deja cu câţiva ani înainte de donaţia consemnată.
Câţiva ani mai târziu este întocmit un contract între comunitatea ortodoxă şi crâsnicul Adam Apolzan, ceea ce denotă o organizare destul de riguroasă a parohiei româneşti din localitate. Textul a fost descifrat după actul original de către preotul paroh Nichifor Todor, la 26 mai 1947, fiind realizate şi o serie de observaţii: „Revers (Contract) Prin care eu mai jos iscălitul alegându-mă de către pravoslavnica obşte numită a Turnişorului întru crâsnic sfintei biserici acesteia următoare(le) mă leg a le păzi: 1. Biserica în toată sâmbăta seara şi spre praznice să o mătur frumos să o curăţ de praf şi de păianjeni. 2. Să port grijă Duminica şi de focul din cădelniţă ca să nu se aprindă ceva şi să ardă. 3. De va cădea vreo ţiglă de pe biserică să fiu dator a o pune la loc sau altă lipsă de făcut, sau de dres, la biserică sau la casa preotului nostru orice-ar fi, cei dintâi dând de ştire preotului şi bătrânilor şi după cum vor aşeza cu toţii, şi hotărî, aşa să fiu dator a face, a drege şi a împlini, iar din capul meu să nu fiu slobod nimic a face din banii bisericii fără ştirea preotului şi a celorlalţi bătrâni măcar un crăiţar sub lipsăre a lua şi a cheltui să nu fiu slobod, şi la lipsa ce-ar veni de-a se face cheltuială de totdeauna dumnealor să o fac cunoscută şi pentru depărtarea prepasului să se facă două protocoale. Într-unul să scrie ce se adună şi [în] celălalt ce se cheltuieşte şi la sfârşitul fiecărui an să se facă socoteala ca să se ştie ce s-a adunat şi ce s-a cheltuit. 4. Către preot toată supunerea şi ascultarea să o arăt, ceea ce mi-ar porunci sfinţia sa cinstitul locului protopop cu dragoste fără ponoslu să le împlinesc şi înaintea acestora totdeauna cu faţă veselă şi cu blândeţe să mă arăt. 5. Orice lipsă bisericească ar fi a se împlini sau cantor ori dascăl a pune sau a plăti fără ştirea şi voinţa preotului şi a norodului nici într-un chip să nu fiu slobod a face şi a împlini. 6. Banii ce se vor aduna în biserică totdeauna în faţa celorlalţi bătrâni să-i număr şi numărându-i să se scrie prin cantor sau dascăl în protocolul bisericii, apoi să se bage în ladă asemenea şi ce s-ar da dintrânşii în faţa bătrânilor celorlalţi să se scoată din ladă şi iarăşi în protocol să se însemneze iar mai pe urmă. 7. Simbria preotului după sunetul contractului să fiu dator a i-o scoate de la poporeni. Care mai sus puncte precum m-am legat a le păzi şi numai până când acelea le voi păzi să mă ştiu vrednic sşujirii acesteia prin iscălitura numelui şi punerea degetului. (Adam Apolzan, Crâsnic). În loc de pecete le întăresc în faţa scrişilor mai jos martori: Rosalim Vâlc, Stan Topolog, Niţu Muntean, Simion Muntian, Opriş Pătruţiu, Gligor Muntian, Rosali Muntean, Ioan Muntian, Silivestru Părău. Turnişor, 20 iunie 1818; prin mine Nicolae Sântion / 7 / Turnişor. Reversul crâsnicului Adam Apolzan din Turnişor şi de către cine se lasă în puterea sa, Ilie popoviciu, protop. Sibiului”.
Părintele Nichifor Todor face îndată legătura dintre noul crâsnic şi donatoarea Mineiului pentru luna martie, fiind subliniat şi faptul că „obiceiul de a nota sumele în carnetul de discuri prin cantor s-a menţinut până în anul 1954 când l-am dat epitropiei”.
Documentul oferă o preţioasă mărturie despre responsabilităţile crâsnicului faţă de biserică, preot şi comunitate, devenind interfaţa dintre credincioşi şi preot, dar mai ales îngrijitorul edificiului pe care se angajează să îl păstreze curat şi ordonat. Un alt detaliu care ne atrage atenţia este legat de lădiţa în care erau depuse sumele strânse de la enoriaşi, care era încă în uz la momentul transliterării reversului (1947).
Biserică din cărămidă şi piatră
Ctitoria românilor turnişoreni nu se distinge cu nimic sub aspect arhitectonic de bisericile ortodoxe construite la cumpănă dintre secolele XVIII şi XIX, având forma simplă de navă încheiată cu o absidă semicirculară. Edificiul propriu-zis a fost construit din cărămidă şi piatră, folosindu-se ca liant var stins, pentru a înălţa zidurile de circa un metru grosime.
În ciuda robusteţii sale, biserica are dimensiuni modeste ceea ce lasă loc unei suprafeţe de doar 70 metri pătrați.
Chiar şi aşa, interiorul respectă împărţirea tradiţională a lăcaşurilor de cult ortodoxe: Altarul, destul de spaţios, este despărţit printr-o tâmplă de zid de naosul de formă pătrată (6 x 6 metri), pe care se sprijină o mică boltă. Catapeteasma este împodobită de o cruce de lemn şi molenii, iar pe dosul crucii (astăzi restaurată) se găseşte inscripţia cu caractere chirilice datată în 1793: „Vasile Zugrav Seliţk martie 20 anul 1793: Făcutusau lui Isau zugrav aceasta Sfântă cruce cu toată familia bunului Stoia Bodil împreună cu nora lui mare a lui copii împreună să fie pomenirea lor şi la tot neamul lor”.
Delimitarea de pronaos se face prin intermediul unui timpan sprijinit pe doi stâlpi puternici, cu capiteluri frumos ornamentate, legaţi prin intermediul a trei arce de semicoloanele zidite pe pereţii laterali, dar şi prin ziduri scunde (astăzi demolate). Pronaosul dreptunghiular (5 x 6 metri) este parţial acoperit de un cafas decorat cu panouri de lemn.
Dat fiind contextul social şi politic al timpului, turnul-clopotniţă nu a fost construit decât în anul 1883, fiind adăugat în prelungirea pronaosului în partea de apus a edificiului. În turn a fost amplasat un clopot datat la 1890, pe care încă se mai distinge inscripţia „Wilhelm Gottschling Hermannstadt 1890”, realizată cu caractere gotice, care însoţesc o reprezentare Fecioarei Maria cu Pruncul. Acest clopot se numără printre primele produse în turnătoria de clopote, pompe, robinete a lui Wilhelm Gottschling, fondată 1830 în Sighişoara, şi care în 1890 tocmai se stabilise la Sibiu.
Două decenii mai târziu, în 1903, parohia ortodoxă din Turnişor era înzestrată cu o şcoală confesională cu două săli de clasă, la care se mai adăuga o casă parohială şi dependinţele specifice mediului rural, finalizate la sfârşitul aceluiaşi an, după cum indică preotul Ioan Mihu în Cronica parohială.
O primă pictare a lăcaşului de cult are loc în anul 1910, când Nicolae Nemţiu, arendaş de moară în satul Paloş, a finanţat pictura bisericii, executată de meşterul zugrav Ivan Stanciu din Sibiu şi V. Haas, care au pictat după modelele din catedrala din Sibiu în vopsele de apă-tempera, iar iconostasul în ulei, cu busturile celor doisprezece apostoli”.
Lucrarea s-a terminat de sărbătoarea de Paştilor şi a costat 760 de coroane. Interesant este faptul că, alcătuind un rezumat al activităţii pastorale părintele Nichifor Todor nota, în 1955 că la sosirea sa în parohie din anul 1946 a găsit biserica „sărăcuţă […] aici în gura Sibiului, fără pictură, doar zugrăvită”, ceea ce indică acoperirea picturii din cauza proastei calităţi, sau deteriorarea ei galopantă şi înlocuirea ei cu „zugrăveală”.
În timpul Primului Război Mondial, lăcaşul de cult a fost afectat de tirurile trupelor române, pătrunse în Ardeal pe Valea Oltului. Întrucât turla bisericii era folosită ca post de observare de către armata habsburgă, bateriile de artilerie româneşti au deschis focul asupra acestui obiectiv, afectând turnul şi înlesnind o degradare galopantă a structurii de lemn expus intemperiilor, ceea ce a dus la prăbuşirea crucii de pe turlă. Ulterior, comitetul parohial a luat în consecinţă decizia de a înlocui şi de a reface lemnăria, consolidând astfel turnul. Şura care deservea casa parohială a fost distrusă în totalitate, fiind refăcută abia în 1934.
Potrivit cronicii parohiale, pictarea iconostasului şi a uşilor împărăteşti s-a finalizat în anul 1921, dar părintele Nichifor Todor ţine să noteze şi calitatea slabă a acestui decor mural. În urma vizitei canonice efectuate la 20 iulie 1925 de către protopopul Emilian Cioran s-a semnalat faptul că biserica avea în uz un antimis sfinţit în anul 1897 de către mitropolitul primat Iosif Gheorghian (1886-1893, 1896-1909) pe seama parohiei Buşteni, jud. Prahova. În acelaşi proces verbal se consemna decizia consiliului parohial de a transforma şcoala confesională în „casă culturală” (obiectiv pus în practică abia în 1928), precum şi organizarea asociaţiei de tineret, activă încă din 1908, după aşa-numitele „statute ale societăţii «Sfântul Gheorghe»”.
Ca urmare a unei noi vizite canonice întreprinse de către protopopul Emilian Cioran, la 11 august 1926, s-a dispus renovarea exterioară a bisericii şi zugrăvirea soclului până la brâu în interior, acţiuni care s-au materializat în anul următor (1927), când au mai fost pictaţi şi cei patru evanghelişti în aceeaşi manieră „slabă”, după cum menţionează tot părintele Nichifor Todor.
Tot în anul 1927 este achiziţionat şi instalat un al doilea clopot, mult mai mare, pe seama comunităţii din Turnişor, pe care găsim inscripţia „Veniţi să lăudăm pe Domnul. Făcut din fondul Bisericei Ort. Române din Turnişor – anul 1927”, alături de numele meşterilor care l-au realizat „Schieb şi Kauntz – Sibiu”. Este vorba de turnătoria de clopote deţinută de Schieb & Kauntz, care împreună cu turnătoria de clopote a lui Moise Farcas, au preluat afacerea lui W. Gottschling.
În procesul-verbal întocmit după vizita canonică a protopopului Emilian Cioran, la 28 septembrie 1933, sunt menţionate noi reparaţii, în vreme ce în raportul din 25 octombrie 1935 prevede achiziţionarea a încă unei mici sobe de teracotă pentru încălzirea lăcaşului de cult, adăugându-se sobei de teracotă procurată în anul 1925.
Un pas important s-a făcut în anul 1930, când „s-a instalat curentul electric în biserică”, iar patru ani mai târziu sunt schimbate toate ferestrele sfântului locaş. Cimitirul a beneficiat şi el de grija consiliului parohial care a decis îngrădirea cu un gard de scânduri (1932), precum şi înzestrarea cu un car mortuar (1935).
Configuraţia parohiei s-a schimbat şi mai mult după cel de-al Doilea Război Mondial, o dată cu sosirea în anii 1945-1946 a unui nou lot de „colonişti” români veniţi din comunele Poplaca, Tilişca şi Vale, precum şi din alte localităţi, majorând populaţia ortodoxă de la 500 la peste 1800 suflete, „venite de pe unde necazul le-a împins spre o viaţă ceva mai uşoară. Deci (parohia este) fără o tradiţie străveche şi uniformă şi fără rădăcini ancestrale” (cf. Cronica parohială). Caracterul eterogen avea să fie subliniat de către părintele Dionisie Turcu atunci când menţiona că membrii parohiei proveneau din 125 de oraşe şi sate.
După mai bine de 10 de ani trecuţi de la conflagraţia mondială s-au făcut noi amenajări, cimentându-se şopronul în care era păstrat carul mortuar (1956) şi împrejmuindu-se cimitirul cu stâlpi de beton (1957) şi sârmă ghimpată (1958). Accesul în curtea bisericii a fost facilitat prin turnarea unor trepte din beton. Biserica a fost şi ea vizată de câteva modificări pe care le evidenţiază părintele Laurean Neagu în aceeaşi cronică: îngroparea instalaţiei electrice în pereţi, „zugrăvirea” interiorului, precum şi împodobirea crucii de pe iconostasul de zid cu o „garnitură de lumini electrice”.
La acestea s-au adăugat mutarea monumentului eroilor în curtea bisericii şi asfaltarea acesteia. Tot în această perioadă, pe esplanada care străjuieşte Piaţa Iancu de Hunedoara a fost poziţionat un transformator electric, cu care autorităţile comuniste au încercat să obtureze profilul bisericii care domina zona.
O serie de îmbunătăţiri sunt realizate şi în timpul păstoririi părintelui Dionisie Turcu, care şi-a asumat sarcina strângerii de fonduri pentru pictarea bisericii în tehnica frescă, lucrare executată de către familia Valeria, Ioan şi fiul Nelu Căzilă, şi finalizată în anul 1985, fiind sfinţită de IPS Antonie Plămădeală, la 14 iulie 1985. Ulterior, în perioada 2012-2014, pictorul Marin Verza, va coordona lucrări de restaurare a picturii. Suprafaţa mică a edificiului a impus o concentrare pe principalele teme iconografice şi redarea scenelor celor mai semnificative. Astfel, în naos, sub cupola de dimensiuni reduse, pe care este reprezentat Pantocratorul, din viaţa Mântuitorului s-au zugrăvit doar Naşterea Sa (timpanul de sud), Botezul (timpanul de vest, deasupra stâlpilor) şi Pogorârea la iad (timpanul de nord), în vreme ce registrele inferioare lasă loc mai degrabă simbolic cetelor de sfinţi.
Următorul paroh, Ioan Covaci, se va îngriji de zugrăvirea exterioară a bisericii şi de construirea unor noi anexe. În anul 2006, la iniţiativa preotului Ioan Covaci şi cu aprobarea Consiliului Parohial, casa parohială este vândută.