„Biserica şi Şcoala, cei doi stâlpi ai neamului“

Vasile Constantin Ioniţă s-a născut în 1932 şi a obţinut, în 1980, titlul de "doctor în filologie", avându-l ca îndrumător pe prof. dr. doc. Romulus Todoran de la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. A fost profesor de limba română şi de limba franceză la diverse şcoli din Reşiţa, lector al Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, redactor şi traducător din limbile franceză şi rusă. "În prezent îşi continuă activitatea de cercetare în domeniul lingvisticii - onomastică, dialectologie, istorie a limbii şi etimologie.

Domnule profesor, spuneţi-ne care e pasiunea dumneavoastră? "Consuela"...!: Şi, ca să nu se nască vreun sâmbure de bănuială, vin şi precizez cine e "Consuela": maşina mea de scris, "Consul", marcă cehoslovacă, cu care mi-am scris cărţile şi am ţinut legătura cu prietenii împrăştiaţi prin toată lumea. Aşa cum spunea cineva, un om trebuie să facă în viaţa lui un copil, o casă şi să sădească un pom. Casă am clădit, pom am sădit, acestora adăugându-le şi cărţile pe care le-am scris... Mai multe nume de marcă v-au apreciat lucrările filologice. Ce domenii aţi explorat mai exact? "Vinovaţi" de faptul că m-am îndreptat spre onomastică, ca ramură a lingvisticii, etimologie şi cultivarea limbii româneşti, sunt regretatul Iorgu Iordan, cu "Toponimia românească" a sa, şi venerabilul coleg şi prieten, cercetătorul Teofil Teaha, care m-a atras în tagma lingviştilor printr-o carte scrisă despre graiurile de pe Crişuri. Să nu uit, Teofil Teaha împlineşte în 30 decembrie anul acesta 85 de ani; este decanul de vârstă al lingvisticii româneşti. Cele mai multe cărţi au, deci, aceste teme... Dar aţi binevoit să-mi dăruiţi o carte: "30 de istorioare despre oameni şi vremi". Cele 30 de capitole din ea nu vizează lingvistica? Îmi daţi ocazia, părinte, să mă laud! Chiar dacă în curând am 80 de ani, sunt colaborator activ al Studioului Regional de Radio Reşiţa, cu cinci emisiuni, al căror autor sunt, deşi nu le mai înregistrez cu vocea mea, lăsându-le în seama unor "clopoţei", salariate ale postului. Una dintre ele izvodită de mine se numeşte "Aşa, vă place istoria?", împrumutând titlul din revista "Magazin istoric". Am ales 30 de emisiuni săptămânale (istorioare) şi le-am publicat într-un volum. Printre cele peste 20 de volume, trei sunt memorialistice, altul cuprinde o poveste nefericită... Adevărul este că nu am scris pentru fală sau pentru bani, ci am vrut să răsplătesc această vatră românească, binecuvântată de Dumnezeu - Banatul - că m-a răbdat şi m-a hrănit, mai ales că nu aparţin prin naştere Banatului despre care am scris multe lucrări, una dintre ele fiindu-mi şi temă de doctorat. Scrisul a fost pentru mine, mai ales după ce mi-am epuizat forţa fizică, nemaiputând lucra, un remediu terapeutic. Ştiu de la câlnicenii parohiei mele, care vă cunosc de pe când aţi fost copil, că aţi lucrat ca "paure" - cum spun bănăţenii plugarului - şi mai ştiu că bolile nu v-au ocolit încă din tinereţe. Cum aţi reuşit, căci pe lângă boli au mai fost şi altele, să atingeţi vârsta de 80 de ani? M-au mai întrebat şi alţii, m-am întrebat eu însumi, şi cred că răspunsul ar fi acesta. Cultul muncii, de orice fel, chiar dacă vi s-ar părea neînsemnat, simţul umorului. Începându-şi un articol despre cărţile mele, scriitorul şi editorul Viorel Marineasa, zice că nu ştie unde să mă plaseze: între Creangă şi Kafka. Dilema acestuia m-a măgulit peste măsură... V-aţi îndreptat de mic spre o şcoală normală, pregătindu-vă ca învăţător, aţi fost ani de-a rândul profesor, dar mai ştiu că aveţi doi nepoţi pe care vi i-a dăruit unica dumneavoastră fiică. Această postură de mare familist, de bunic, completează răspunsul la prima întrebare pe care v-am pus-o, şi anume "de ce trăiţi?" Am dreptate? Evident! Şi încă deplină dreptate. Nu poţi să nu te mândreşti când ai ajuns să-ţi vezi nepoţii împliniţi (unul medic chirurg, nepoata absolventă a Facultăţii de Arte Plastice din Timişoara, n.r.). I-am crescut de mici, nu înconjurându-i cu zgomotoasă dragoste, în vorbe, ci mereu cu grija de a avea ce le trebuie şi de a fi cu dragoste faţă de semeni, de a fi ei înşişi oameni "cu frică de Dumnezeu". M-a urmărit până a mă obseda o întrebare pe care mi-a pus-o un consătean de-al nostru, Ion Ion Marian, care mă ruga să-i dau cărţi, fiind un pasionat cititor, dar şi unul dintre gospodarii fruntaşi ai satului. Mai în serios, mai glumind, mi-a pus o întrebare capitală pe vremea aceea, prin anii â40 - â50: "Măi Văsâle, voi, comuniştii, l-aţi scos pe Dumnezeu din inimile oamenilor! Dar ce-aţi pus în loc?" Refuza, la început, cărţile cu însemnul unicei edituri pe atunci - Cartea rusă - zicându-mi: "Mie singurii ruşi care îmi plac sunt cei pe care mi-i aduce baba mea Iconia de la oraş, ăia din borcan!". Aşa le zicea el peştişorilor marinaţi: "ruşi". Într-unul din volumele dumneavoastră din cele trei numite "Contribuţii lingvistice" aveţi vreo 30 de articole, publicate iniţial în ziarul local "Timpul", cu teme religioase, cu titluri care redau sintagme din Sfânta Scriptură, ca "Fericiţi cei săraci...", apoi cel despre "Frica în Dumnezeu". Ce motivaţie aţi avut, incluzându-le printre articolele de lingvistică? Am băgat de seamă că mulţi dintre cei cunoscuţi mie (din familie sau din rândul sătenilor) citeau Sfânta Scriptură mecanic, neînţelegând tâlcul celor scrise. Eu însumi întâmpinam greutăţi încercând să pătrund adevăratul înţeles... Asta din cauza limbajului arhaizat (mă refer la versiunile anterioare apariţiei traducerii mitropolitului Bartolomeu Anania) şi atunci, dată fiind popularitatea ziarului local, le publicam săptămânal la o rubrică cu titlul "Ecumenica". Şi am avut satisfacţia să aflu din gura unor cititori ai ziarului, cu instrucţie şi ştiinţă de carte modestă, că articolele mele erau un fel de chei care le permiteau să deschidă încuietorile unor uşi. Apoi se cuvine adăugat faptul că, în aproape toţi anii, cei opt ani de şcoală normală am făcut religie. Asta până în 1948 când a fost dărâmat edificiul şcolii româneşti, faimoasă în perioada interbelică datorită unui mare bărbat al neamului nostru, Spiru Haret. Ce s-a prăbuşit atunci, când s-a înlocuit istoria şi geografia ţării în care te-ai născut, cu geografia şi istoria Uniunii Sovietice! În locul icoanei din fiecare clasă a apărut chipul unui mare duşman al religiei, "Tătucul Stalin". Ne întrebăm adesea de ce nu se pot îndrepta lucrurile în biata noastră ţară şi încercăm să găsim vinovaţi în rândul diverselor partide. Nu ne dăm seama că cei 45 de ani, urmele lăsate de cei care ne-au stăpânit nu se vor şterge curând. Şi eu, totuşi, măcar că mă apropii de asfinţit, mai trag nădejde că se vor aşeza lucrurile în făgaşul lor firesc. Aţi avut întotdeauna o relaţie specială cu Biserica şi îndeosebi cu slujitorii ei. Ce ne puteţi spune despre asta? Aşa este, aţi remarcat bine. Nu întâmplător legăturile mele cu instituţia Bisericii au fost, în pofida unor vremuri potrivnice, constante şi cu folos pentru preocupările mele filologice. Fac doar o scurtă rememorare a câtorva dintre cei care mi-au fost aproape: primul meu învăţător a fost părintele Marian, care slujea cu rândul la două biserici (Poiana şi Corni, din ţinutul Sucevei), dar era şi învăţător la Şcoala din Corni; apoi, nu fără urmări benefice, mi-au fost anii de până la 1948, când cei doi preoţi mi-au fost dascăli de Religie la Şcoala Normală "Spiru Haret" din Buzău. Mai târziu, când aveam unele însărcinări pe linie culturală şi, inerent, pe cea politică, participam din partea autorităţilor la şedinţele periodice pe care le organiza fostul protopop al Reşiţei pe vremea aceea, părintele Victor Cazacu, care mi-a devenit mai mult decât un prieten - un frate mai mare - în casa căruia nu o dată am depănat problemele vieţii din anii â60; anul 1972 a fost anul când mi-a apărut prima carte, modestă ca înfăţişare, dar utilă pentru că şi astăzi este citată ("Glosar toponimic. Caraş - Severin"). Ea a fost rodul unei ample colaborări cu învăţătorimea Banatului de Munte şi preoţii bisericilor din satele acestuia. Un chestionar privind onomastica (antropologia şi toponimia, precum şi unele chestiuni legate de grai) a fost difuzat cu aprobarea fostului şef al învăţământului, fie iertatul prof. Nicolae Păunescu, şi părintele protopop amintit mai sus. Urmare acestei cărţi, am făcut cunoştinţă cu IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, care mi-a dat binecuvântarea să public şi la revista "Mitropolia Banatului". Amintesc numai un articol "Limba i-a unit pe români dintotdeauna", bazat pe terminologia credinţei (Dumnezeu, cruce, botez etc.). Toate acestea se întâmplau în anii totalitarismului! Nu pot spune că am avut neplăceri, dar am fost destul de chibzuit încât i-am convins, fără s-o declar trufaş, patetic, că Biserica şi Şcoala, preotul şi învăţătorii, au fost cei doi stâlpi ai fiinţei neamului. Credinţa îmi era fermă căci din lecturile mele am reţinut doi eroi care au devenit fiinţe vii şi permanent aproape: Nicolae Apostol (al lui Cezar Petrescu) şi "Popa Tanda" (al lui Ioan Slavici). Închei aceste mărturisiri cu un fapt - aş spune dramatic: în anul 1984, ameninţat cu excluderea din învăţământ pentru un motiv diabolic înscenat, m-am dus la IPS Nicolae şi, cu aprobarea Patriarhiei, mi s-a oferit un post la Seminarul Teologic din Caransebeş. Chiar dacă lucrările s-au rezolvat altfel, devenind traducător la un institut de proiectări, legăturile mele cu IPS Nicolae continuă şi azi. Ultimul mesaj primit recent îmi face cinstea să mi se adreseze cu "Dragul meu Moş Ioniţă de la Câlnic". Exact ceea ce sunt, pe lângă celelalte.