Blânda povară a Sfinţilor

Toamna bucureşteană se încununează în fiecare an cu sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, timp binecuvântat în care trepidaţia oraşului se estompează şi face loc unui alt ritm al vieţii, ce coboară parcă din sihăstriile carpatine. Trăim acum mai intens comuniunea Sfinţilor şi simţim prezenţa lor binefăcătoare în rostul vieţii noastre pe pământ.

În zilele de mare sărbătoare, Sfinţii ies din biserică, se lasă purtaţi pe braţe şi pe umeri de sfinţiţii slujitori, ca să întâmpine pelerinii veniţi de pretutindeni, sub cupola cerului, tronul lui Dumnezeu. Procesiunile cu moaştele sfinţilor ne aduc în aceste zile mai aproape de dimensiunile comunitare, sociale, ale credinţei şi de ceea ce înseamnă Ortodoxia în viaţa acestui popor. Materialitatea duhovnicească a cinstitelor moaşte face parte din istoria noastră şi poartă peste secole mireasma veşniciei şi arvuna Învierii de obşte. Chiar cuvântul moştenire din limba noastră este apropiat de termenul prin care denumim sfintele relicve, moaşte. Astfel, noi, oameni ai credinţei, purtăm din generaţie în generaţie povara cea bună a Sfinţilor, ca dar de la Dumnezeu moştenit de la înaintaşi. În anii vieţuirii lor pe pământ, sfinţii au purtat cu bucurie Crucea, urmând îndemnul Mântuitorului Hristos: "Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară" (Matei 11, 29-30). Pentru câteva zile, avem în Bucureşti moaştele Sfântului Apostol Andrei, Cel dintâi chemat de Domnul la propovăduire, aduse de la Mitropolia din Patras (Grecia), alături de racla Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul spiritual al Capitalei, şi de chivotul cu moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei întocmai cu Apostolii, în faţa icoanei Maicii Domnului Prodromiţa. Crucile pe care aceşti sfinţi ai Bisericii le-au purtat au fost diferite, însă ei au răspuns prin toată viaţa lor chemării lui Dumnezeu şi au primit putere din Crucea Mântuitorului Hristos, prin care sensul răstignirii este Învierea. Sfântul Apostol Andrei a purtat crucea misiunii apostolice, prin cuvânt şi faptă, în ţinuturile învecinate Mării Negre, în Sciţia Mică (Dobrogea de astăzi) şi în Grecia continentală, unde a primit mucenicia, răstignit pe o cruce în formă de X. Împăratul Constantin cel Mare a făcut din crucea luminoasă ce i s-a arătat pe cer temelie trainică pentru Imperiul Roman încreştinat. Iar Sfânta Împărăteasă Elena a căutat şi a aflat Crucea Domnului la Ierusalim şi a ctitorit măreţe lăcaşuri de închinare întru credinţa dreptmăritoare care a luminat calea fiului ei. Ocrotitorul Bucureştilor, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, a purtat crucea lepădării de sine şi a nevoinţelor călugăreşti, făcându-se "înger în trup", "icoană însufleţită a vieţii celei curate". Pentru întâia oară, procesiunea Calea Sfinţilor din inima Bucureştilor uneşte în fluviul vizibil al rugăciunii, prin arterele metropolei, Catedrala Mântuirii Neamului, ridicându-se către cer pe Dealul Arsenalului, de vechea Catedrală patriarhală din Dealul Mitropoliei. Purtând pe umeri moaştele Sfinţilor, susţinuţi de toată suflarea dreptcredincioşilor români, ierarhii şi întreg clerul bisericesc poartă în chip simbolic peste timp povara cea mai de preţ a credinţei, înţelepciunea Scripturilor şi bogăţia Tradiţiei în comuniunea Ortodoxiei universale. Pe Calea Sfinţilor, într-o zi binecuvântată de octombrie, cei care poartă în procesiune cinstitele moaşte între două catedrale sunt ei înşişi purtaţi pe braţe de lumină către Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că întâlnirile cu Sfinţii, în rugăciune şi în comuniunea procesiunii, sunt experienţe plenare, fondatoare şi sfinţitoare în lumina cea neînserată a lui Hristos.