Bucuria teandrică şi soteriologică a cosmosului

Termenul "teandric", cu implicaţiile sale hristologice, desemnează relaţia nouă, cu totul unică, stabilită în Iisus Hristos: Dumnezeu şi omul în cooperare pentru binele întregii creaţii, neseparat şi neamestecat, fără confundare şi totuşi în armonie deplină. În accepţiunea Sfântulului Maxim, expresia "noua energie teandrică" a lui Pseudo-Dionisie face referire la energiile divină şi umană în Hristos, şi nu la un amestec al acestor două energii. Sfântul Maxim este preocupat în special de comuniunea activă a celor două energii, scopul întrupării fiind acela de a face posibilă comuniunea dintre energii, singura care poate săvârşi îndumnezeirea, ţinta supremă a vieţii umane. În capitolul 5 din Ambiqua, Sfântul Maxim explică conlucrarea dintre Dumnezeu şi om în vederea îndumnezeirii firii umane, vorbind despre "modul inefabil al aderării reciproce". Această dimensiune teandrică este o afirmare a dualităţii firilor în comuniune reciprocă şi a comuniunii lor prin păstrarea dualităţii, iar această dimensiune este cea divino-umană ca atare, văzută în perspectiva cosmică, universală şi soteriologică. Făcând o prezentare a constituţiei microcosmice a omului, Maxim afirmă că aceasta este pregătirea ontologică pentru taina eshatologică a teandrismului. Omul este microcosmos, nu numai în virtutea constituţiei sale, ci şi în virtutea actului de mediere. El trebuie să unească fenomene opuse: făpturile muritoare cu cele nemuritoare, fiintele raţionale cu cele iraţionale. În acest mod, omul trebuie să funcţioneze ca o lume în miniatură. Intenţia divină referitoare la creaţie este "dorinţa lui Dumnezeu dintotdeauna de a săvârşi taina întrupării Sale". Contemplarea principiilor (logoi) creaţiei nu aparţine doar atitudinii naturale a omului faţă de lucrurile care au fost create împreună cu el, ci şi lucrării mediatoare a Duhului în sfinţire şi în îndumnezeire. Întruparea istorică a lui Dumnezeu în Hristos, Dumnezeu-Omul, ne pune la îndemână cheia cosmosului universal şi a iconomiei mântuirii ca întreg. Principiile celor inteligibile sunt contemplate ca sânge al lui Hristos, iar principiile celor sensibile ca "Trupul Său văzut". Comuniunea sacramentală capătă astfel o dublă funcţie: de a-l lega pe om de Logosul întrupat în creaţie şi de a marca hotarul ce ne desparte de misterul absolut. Aici, omul este tot mediator exclusiv în termenii teologiei negative. Realitatea teandrică i se deschide numai prin vidul care separă şi, prin această separaţie, îl leagă de ceea ce este lumea autentică a lui Dumnezeu Cel în Treime. Realizarea desăvârşită a dimensiunii teandrice a universului se obţine prin cinci medieri ale omului. În viziunea Sfântului Maxim, omul-microcosmos este chemat să fie şi mediator, sarcina lui fiind de a conduce multiplicitatea şi dualitatea universului spre unirea finală. Această sarcină i-a fost dată omului dintru început, însă realizarea ei a fost întreruptă de cădere, din această cauză trebuind să fie îndeplinită, mai întâi şi în totalitate, de Hristos.

În concepţia Sfântului Maxim, întruparea are o dublă motivaţie: atât păcatul omului care-l împiedică să-şi indeplinească sarcina, cât şi faza finală a realizării ei care nu ar fi fost posibilă pentru om fără întrupare ca act de mijlocire între cele create şi Cel Necreat. Aşadar, trebuie ca medierile să fie săvârşite de către om, ele fiind deja săvârşite de către Hristos. Hristos S-a înfăţişat ca om înaintea tronului lui Dumnezeu atunci când El a îndeplinit tot ceea ce ne poruncise. Această mediere se poate realiza numai în iubire, unirea dintre Dumnezeu şi creaţie aratându-se prin har în iubire. Din această mediere în Hristos, omul trebuie să pătrundă cu totul în Dumnezeu şi să devină tot ceea ce Dumnezeu poate fi, însă fără o asimilare ontologică. În acest fel, Dumnezeu şi omul se unesc fără amestecare, după modelul unirii ipostatice în Hristos. Pentru Sfântul Maxim, acest fapt înseamnă că dimensiunea teandrică nu încetează niciodată să fie pusă în aplicare, ea acoperind întreaga existenţă umană şi întreaga creaţie. Prin Întrupare, Cosmosul a devenit teandric, rămânând însă, în întregime, o lume creată, complet separată ontologic de realitatea necuprinsă a lui Dumnezeu.