Călătorii în necunoscut
Anticii au comparat lumea cu o carte mare din care omul, care nu a văzut decât țara sa natală, nu a citit decât o filă. Cu siguranță, călătoriile în țări străine îl instruiesc și-l perfecționează pe om, atunci când știe să tragă toate foloasele pe care acestea i le procură și să se ferească de neplăcerile care se ivesc uneori. Pentru aceasta, călătorul trebuie să aibă patru bagaje, unul în care să-și păstreze sănătatea, celălalt pentru bani, al treilea pentru un bun însoțitor, iar ultimul pentru răbdare” (Johan Oxenstiern, Cugetări, selecție, traducere și prefață de Andreea Mitu, București, Ed. Vestala, 2002, p. 24).
Când plecăm într-un concediu sau o călătorie dictată de interese de lucru ne dorim, mai presus de toate, să fim sănătoși și, bineînțeles, să avem parte de fondurile necesare. Nu știu dacă luăm prea des în calcul prezența unui bun însoțitor, dar ne-am bucura să-l avem, chiar dacă nu-l căutăm. Cât despre răbdare, se subînțelege că o ai, mai ales dacă pleci pentru mai multe zile.
Însă întrebarea capitală este dacă mai întreprindem călătorii în vederea cunoașterii. Dacă dincolo de toate acele oferte all inclusive, plimbări în locuri spectaculoase și selfie-uri fără număr, mai suntem dispuși să cunoaștem diferențele fundamentale dintre culturi și istorii, acele diferențe atât de mari și, în același timp, datorate unor lucruri atât de mici și ușor de recuperat precum educația sau cunoașterea de sine.
Este adevărat, unii turiști mai vizitează muzee și vestigii istorice, spații care păstrează, ancorate în ruinele lor, milenii de experiență omenească. Alții citesc mult despre locurile pe care le vor vizita. Mulți se întorc arborând clișee despre cât de avansate sunt lucrurile acolo unde și-au petrecut concediul și discută la nesfârșit politețea, curățenia, civilizația în care au trăit, în timp ce, la câteva zile distanță, încep din nou să-și înjure partenerul de viață, să arunce ambalajele în continuare pe stradă și să afirme, în același timp, că neamul lor se trage de-a dreptul din triburile geto-dacice.
Pare plictisitor? În mod sigur este.
Să mergi în toate țările și să nu înveți nimic nou înseamnă fie să beneficiezi de o fire atât de curată, încât nu ai nevoie de schimbări, fie să fii de-a dreptul insensibil la orice formă de influență, rob al propriilor patimi, îndrăgostit de viciile pe care ți le-ai hrănit metodic toată viața.
Dacă mergi în Marea Britanie, de exemplu, și stai într-o locație liniștită, unde sunt puține locuri de cazare, vei avea ocazia să discuți cu ceilalți oaspeți. Pe un ton relaxat te vor întreba unele lucruri despre țara ta, păstrând în același timp o rezervă politicoasă, alegându-și cu grijă cuvintele, sorbind delicat ceaiul negru amestecat cu lapte, o caracteristică atât de specifică acestei țări. După bine-cunoscutul mic dejun britanic, cel mai copios dintre toate care se pot servi în țările europene, o conversație este cel mai bun lucru care se poate petrece. Britanicii încearcă să cunoască mult despre oaspeții lor fără a le da această impresie în mod direct, să observe diferențele dintre ei și ceilalți. Luciditatea britanică se face cunoscută, la fel ca și proverbiala ospitalitate românească. Astfel, turismul îți deschide porțile către a cunoaște realmente, dincolo de politețe și gesturi de curtoazie, cum a fost posibil acel uriaș progres social al Occidentului.
Dincolo de toate locurile pe care le poți vizita, ia aminte la oameni, observă-le felul de a fi, cugetă la ceea ce au făcut bine și ține minte totul. Mâine, lumea se va schimba. Ne va cuprinde și pe noi această febră, acest delir al progresului și trebuie să știm, din aceste mici schimburi culturale dobândite poate în city-break-uri sau în vizite de lucru, cum putem fi părtași la micile gesturi care au transformat, de fapt, lumea.
Și trebuie să o facem fără a considera că le știm pe toate sau că oamenii pe care îi vom vizita sunt perfecți. În primul caz, este vorba de mândrie, în cel de-al doilea, de un cert complex de inferioritate. Și ambele sunt repudiate de Dumnezeu ca fiind nesănătoase pentru sufletul omului.
Dar poate că preferăm plictiseala acelorași distracții repetitive, exact ceea ce spunea romancierul Petru Dumitriu despre unul dintre personajele sale: „O aștepta bătrânețea obscură, plictiseala desperată, micile jocuri de cărți, lectura care nu putea ține loc de viață, verile interminabile la țară […]. Călătoriile care, cu cât faci mai multe, cu atât te scapă mai puțin de tine însuți. Singurătatea în marile hoteluri. Nimic, nimic n-avea s-o distreze, nimic să-i ia de pe suflet cumplita plictiseală de a trăi” (Petru Dumitriu, Cronică de familie, vol. II, București, Ed. Fundației Culturale Române, 31993, p. 257).