Calea poeziei la Dumitru Toma: de la Învierea până la Înălțarea Domnului
Recentul volum de versuri Zarea din somn, publicat de Dumitru Toma la Editura Sitech din Craiova și magistral ilustrat grafic de Irina Popescu, este o invitație la un parcurs religios menit să purifice versurile pe Calea Poeziei, a clarificării de sine, a schimbării de sine, a metamorfozării lirice. Prefațat de Dumitru Velea, care crede că acest volum „se deschide asupra dramei omului pe drumul mântuirii” și „privește ceea ce se petrece cu omul după trecerea de prag în primele șase săptămâni, adică, după modelul sacru, de la Învierea și până la Înălțarea Domnului”, drumul luminii este metaforizat în sintaxă afectivă concentrată, menită să trezească, în miezul Sărbătorii, conștiința divinității din noi.
Această minunată cale, de la Înviere la Înălțare, este singura care duce la cunoașterea adevărată, la lumina Lui. Cele șase săptămâni despre care vorbește Dumitru Velea simbolizează pașii către Adevăr și Viață, de la moarte la viață, de la somn la trezvie, de la pământ la cer. De altfel, titlul volumului Zarea din somn este o metaforă ontologică a stării de veghe (trezvia - gr. nepsis). Poetul devine un homo religiosus, care poate să spațieze cuvintele în zarea somnului, care poate să creeze imagini în stare de priveghere, de atenționare a spiritului, de limpezire a acestuia. Deloc întâmplător, așadar, volumul începe cu un motto despre Lumină: „Adevărul Luminii le umbrește pe toate”. Și cum altfel s-ar putea defini Lumina decât în Adevăr, în Iisus Hristos și în opoziție cu umbra, cu minciuna? Și evident este că deșertăciune sunt toate fără Lumina Lui: „În Ceea Ce Este să crească mereu/ Cu toate într-Unu în care sunt eu”.
Originală prin structura poematică și prin preferința pentru versificația clasică, rar întâlnită azi, lirica acestui volum se dezvăluie cititorului în starea sa primordială, în incredibila zbatere lăuntrică, forțând limitele firii, „să înjug la drum de fire/ Timpul Tău cu timpul meu”, în geneza începuturilor de Verb/ Logos Întrupat, în (con)jugarea eternității cu efemeritatea. Trecerea și petrecerea celor șase săptămâni de existență după Înviere se manifestă în cuvântul viu, în „caldă urma Ta”, pe care pășim, cu toții, în drumul spre mântuire. Și cu toate acestea, „Mi-e zarea întoarsă/ Și timpul pe dos” - iar în această întoarcere „m-aș face lumină/ În pâclă, în câlți/ Dar văd că se-mbină/ Cei rari cu cei mulți”. Și ce altceva ar putea sugera imaginea metaforică a lui Dumitru Toma decât imaginea de sub Crucea Mântuitorului, în care doar „cei rari” au avut curajul de a-i sta aproape? Mare este minunea Învierii și mare este puterea Crucii chiar și în cuvintele exprimând un lirism autentic religios!
Aflat într-o stare de permanentă priveghere, eul liric conștientizează „rostuirea” cerească, fiindcă, în momente de grea cumpănă, „îmi găsește cerul rost/ Că mă simt al nimănui”. O metaforă revelatorie originală veghează, ea însăși, starea de somn, zarea din somnul întors și din timpul pe dos: „S-a-nchis graiul în cer,/ Nu răspunde nimănui/ Stă-mpietrit în vreun ungher/ Al răcorii nu știu cui”. Împietrirea Verbului, lipsa de răspuns devine „prăpăd” pentru sufletul ce caută răspunsuri, ce-și dorește prezența necontenită a divinității în ființarea și-n cugetarea de sorginte argheziană: „Nu știi, Doamne, ce prăpăd/ Să nu vii, să nu Te văd,/ Cât sunt zorii mei de scunzi,/ Să Te strig și să n-auzi/ Nu văd, Doamne, de ce taci”. Și totuși, cu cât pașii sunt mai aproape de Înălțarea Domnului, cu atât prezența nemijlocită se simte vie, întreagă: „E puțin până la Tine/ Și-s atâta de aproape,/ Mai că Te ajung cu mâna...” până la momentul suprem al contopirii, al unirii firii umane cu divinitatea: „Firul meu trage la Tine,/ Rostul meu de-acolo vine./ Zarea mea la Tine cată,/ Amândoi suntem deodată”.
„Poet cu sistemă de anvergură creștină, care ne face să auzim glasul omului din cele șase săptămâni după trecerea pragului fără ușă” (D. Velea), Dumitru Toma reușește să creeze un univers liric compensatoriu, în care Omul și Dumnezeu, împreună, reclădesc din temelii calea poeziei spre lumina paradisiacă, re-creează întâlnirea primordială, așezând-o pe temelia Adevărului și a Vieții.