Când doreşte să-L imite, Dumnezeu vine către om - ca să-l îndumnezeiască

Iată cum Iisus îi îndeamnă pe ai Săi: „Dacă vrea cineva să-Mi slujească, să-Mi urmeze Mie şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu”. Imitarea desăvârşită a lui Hristos din partea oamenilor nu este cu putinţă să se înfăptuiască. Există totuşi posibilitatea ca omeneşte să se realizeze şi are loc în cei care pot să spună cu îndrăznire: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Numai aceia primesc putere să-L imite pe El şi să înfăptuiască toate poruncile Lui”, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Capacitatea de a imita este caracteristică firii omeneşti şi dreptar în legea influenţării. În toată istoria transpare influenţa învăţătorilor şi, în general, a diferiţilor transmiţători ai cunoştinţelor asupra ucenicilor şi a admiratorilor lor, până acolo încât fiecare să considere că aceste influenţe sunt o lege firească. Ne referim aici la legea influenţării ca la ceva concret care funcţionează prin intermediul legilor naturale, şi numai astfel, pentru ca apoi să prezentăm mai clar realitatea şi mărimea covârşitoare şi mai presus de fire a influenţei harului care lucrează asupra noastră, pe care ni-l dă propriul nostru Învăţător şi Dascăl.

Legea influenţei impune asemănarea cu acela pe care, în mod obişnuit, îl admirăm şi îl iubim. Este un mod de transformare a caracterelor, de influenţare a unuia sau a altuia, ajunge numai ca interesul şi admiraţia faţă de model să fie adevărate. Asupra lui Ionatan vedem influenţa lui David şi invers. Se spune că Filon, adeptul zelos al învăţăturii platonice, într-atât s-a asemănat cu învăţătorul admirat de el încât s-a prefăcut în propriul lui model şi se spunea mereu în zilele lui că „fie Filon platonizează, fie Platon filonizează”. Într-un cuvânt, întreaga demnitate omenească se întemeiază pe această valoare a influenţei modelelor.

Această idee a mea o susţin cu Pavel, care propune cu seriozitate această lege a influenţei ca un dreptar sigur al transformării credincioşilor în modelul lor, de vreme ce, de la început, el însuşi a pătimit aceasta şi îndeamnă pe bună dreptate: „Fiţi următori ai mei, precum şi eu al lui Hristos”. Şi iată cum transmite lecţia acest excelent învăţător: Dar noi toţi privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului. Aici noi nu ne vom gândi la Domnul nostru, a Cărui slavă şi al Cărui caracter le privim ca în oglindă ca să le imităm, ca şi cum ar fi un simplu învăţător, filosof sau compozitor, astfel încât simpla lege a influenţei să ne înrâurească. Hristos al nostru, ca Dumnezeu Atotputernic, acţionează asupra noastră influenţându-ne, dacă vom voi aceasta, mai presus de legile naturale, prin harul Lui covârşitor, fiindcă pentru aceasta a venit exact, ca să avem viaţă şi mai multă să avem. Căci zice: Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.

Pentru noi Hristos nu este numai o persoană istorică, ci şi Domnul slavei, al Cărui har, ca energie vie, rămâne cu noi în veac, potrivit făgăduinţei Lui nemincinoase, tămăduind cele bolnave şi plinind pe cele lipsite. Această energie se face tuturor toate. Cuvântul de mai sus al Sfântului Pavel către Corinteni este cea mai practică metodă de sfinţire, care se transmite acelor credincioşi care cu atenţie şi interes reflectă pe chipul lor caracterul dumnezeiesc al Domnului nostru, fiindcă se vor transforma fără abatere treptat, din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului.

Şi iată cum Iisus îi îndeamnă pe ai Săi: „Dacă vrea cineva să-Mi slujească, să-Mi urmeze Mie şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu”. Imitarea desăvârşită a lui Hristos din partea oamenilor nu este cu putinţă să se înfăptuiască. Există totuşi posibilitatea ca omeneşte să se realizeze şi are loc în cei care pot să spună cu îndrăznire: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Numai aceia primesc putere să-L imite pe El şi să înfăptuiască toate poruncile Lui”, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Ne-am referit mai înainte la legea influenţării după raţiunile naturale, dar aici imitarea lui Hristos Dumnezeu nu este numai o lege naturală a unui exemplu de copiat sau a unui comportament al unui sistem. În mod sigur şi acestea au contribuţia lor. Problema însă aici este că nu merge omul către Dumnezeu ca să-L imite, ci Dumnezeu vine către om, ca să-l îndumnezeiască. Cel dintâi este mecanic, în timp ce Cel de-al doilea, organic, unul este omenesc, celălalt dumnezeiesc.

În strădania noastră, „câte le putem cuprinde le imităm, iar pe cele pe care firea noastră nu le poate cuprinde ca să le imite, le cinstim şi le venerăm”, potrivit Sfântului Grigorie al Nyssei. Dacă Domnul nostru ne încredinţează că fără Mine nu puteţi face nimic, înseamnă că şi imitarea Lui de către credincioşi se realizează prin harul Lui dumnezeiesc cu împreună-lucrarea lepădării de sine. „Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie. Cine vrea să-şi mântuiască sufletul lui îl va pierde şi cine îşi va pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla”. Din toate acestea tragem concluzia că în această cuprinzătoare lepădare de sine, pe care o aducem fără înconjur, suntem siliţi să umblăm potrivit firii noastre căzute şi tuturor sistemelor convenţionalismului falsei civilizaţii şi să ne ridicăm crucea şi ocara lui Hristos, oricât ar părea aceasta o provocare pentru concepţia raţionalistă a lumii acesteia.

Cugetul lumii înşelate este cugetul luceafărului care a căzut mai înainte şi care acum este satana care l-a amăgit pe întâiul om să cugete anarhic şi independent, o boală care i-a transformat pe oameni până astăzi şi până la sfârşit în fii ai neascultării. Această boală şi orice altă atingere a stricăciunii şi pricină a morţii a tămăduit-o Cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorât, Dumnezeu Cuvântul, prin smerenia şi ascultarea Lui faţă de Tatăl, fiindcă, potrivit Sfântului Pavel, „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit El a fi o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”. Această pildă vie a smereniei lui Dumnezeu Cuvântul, a deşertării Lui, este indicatoare a vieţii creştine. Sensul vieţuirii în Hristos este cugetul smerit care zdrobeşte mândria diavolului şi orice voie proprie.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de editare la Editura Doxologia)