Când Dumnezeu este prezent, viaţa învinge moartea

Un articol de: Pr. prof. univ. dr. Daniel Benga - 15 Octombrie 2014

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Această duminică ne pune înainte pe­­ricopa din E­van­ghe­lia după Luca des­pre învierea fiului văduvei din Nain de către Mântuitorul nos­tru Iisus Hristos, un episod bi­blic în care viaţa şi moartea se întâlnesc şi se întrepătrund una cu cealaltă. De aceea am a­les tema întâlnirii dintre viaţă şi moarte ca centru al interpre­tă­rii Evangheliei de astăzi. Te­ma­tica aceasta nu ne este pro­pu­­să într-o manieră abstractă, spe­culativă, ci în mod concret ca parte integrantă a vieţii de zi cu zi într-o cetate iudaică din vre­mea lui Hristos. Realitatea este neschimbată până azi, când în­tâl­nim tineri care mor, când în­tâl­nim suferinţă şi moar­te pre­tu­tindeni în jurul nos­tru.

Convoiul morţii se întâlneşte cu convoiul Vieţii

Sfânta Evanghelie relatează că un convoi funerar conducea în afara oraşului, ca să îl în­mor­mânteze, pe singurul copil al unei femei văduve. La evrei nu se puteau îngropa morţii în ce­tate, pentru că erau conside­raţi necuraţi de legea lui Moise, de aceea cimitirele se aflau în a­fara localităţilor. Convoiul fu­ne­­rar, când a ieşit pe poartă, s-a în­tâlnit cu alt convoi, mulţimea ca­re-L urma pe Hristos, altfel spus convoiul morţii s-a întâlnit cu convoiul Vieţii. Există o mul­ţime care o însoţeşte pe femeie împreună cu copilul ei mort şi există o altă mulţime ca­re-L însoţeşte pe Hristos. La un moment dat, aceste două mul­ţimi de oameni se întâlnesc. E atât de frumoasă şi gră­i­­­toare această întâlnire a mul­ţi­mii care urma moartea cu mul­ţ­imea care urma viaţa! O mul­ţime care mergea după un om mort şi o altă mulţime care mer­gea după Dumnezeu întrupat, Fiul Dumnezeului Celui viu din Ceruri. Una întristată şi îngenuncheată de puterea mor­ţii, iar cealaltă urmându-L pe Hristos o mulţime a vieţii, pen­tru că oricine stă împreună cu Hristos stă împreună cu Via­ţa şi biruie moartea. Întâl­ni­­rea dintre viaţă şi moarte se sfâr­şeşte întotdeauna când Dum­nezeu este prezent, prin vic­toria Lui, prin puterea Lui, prin veşnicia pe care numai El În­suşi ne-o poate dărui nouă, făp­turilor şi creaturilor Sale.

Episodul şi dramatismul lui sunt însă mult mai profunde şi con­­crete. În prima mulţime, mul­­­ţimea morţii, există un per­so­­­naj central. Este mama tâ­nă­ru­­lui decedat. Chiar Sfânta E­van­­ghelie ne spune că „mul­ţi­mea mergea cu ea”, ca să o mân­gâ­ie în suferinţa ei de ne­des­cris. A­şadar, o mamă! Ce poa­te fi mai ma­re sau mai mi­nu­­nat decât o ma­mă? Ce în­seam­nă mama pen­tru fiecare din­tre noi? Nu nu­mai că este cea care dăruieşte via­ţă, ci şi cea care a făcut ca a­ceas­tă via­ţă din noi să crească, să biruie, să înflorească. Dar a­ceas­tă ma­mă din Evanghelie nu s-a bu­cu­­rat prea mult de această che­­ma­re, această misiune sfân­tă pe care Dumnezeu i-a încre­din­­ţat-o. De ce? Pentru că a trăit o d­u­blă dramă. Ne spune Sfânta E­­vanghelie că era văduvă, aşa­dar experiase mai întâi moar­tea prin moartea soţului ei, iar a­cum din nou în moartea sin­gu­­rului său fiu. Moartea fiului a­duce de­o­­da­tă ceva extraordinar de grav şi de tragic în viaţa ei, anume fa­ce din sufletul ei un suflet pus­tiu, un suflet care pier­duse totul. Ba mai mult, dă­tătoare de viaţă fi­ind, este co­p­leşită şi îngenun­chea­tă de moar­te. În faţa acestei re­ali­tăţi, în această situaţie dra­ma­­­ti­că, o găseşte însă Dum­nezeu. În ori­ce părăsire a vieţii noas­­tre, în ori­ce căutare, suntem de­ja gă­siţi de Bunul Dum­ne­­zeu.

Hristos şi suferinţele noastre

Sigur că Mântuitorul n-a tre­cut întâmplător pe acolo. Si­gur că El Însuşi a căutat-o. Şi ne spu­ne pericopa evanghelică atât de frumos: „Şi văzând-o, I s-a fă­cut milă”. Dumnezeul nos­tru nu e doar „suprema struc­tură a iu­bi­­rii”, cum L-a de­finit părintele Stă­niloae, ci es­te şi un Dum­nezeu al milei. De nenumărate ori, dacă aţi re­mar­­cat, în Sfânta Li­turghie, în ec­teniile şi ecfo­ni­se­le pe care le ros­tim, spunem: „Tu eşti Dum­nezeu Milostiv...”, „mi­la Ta este ne­măsurată şi iu­bi­­rea Ta de oa­meni este nea­se­mă­nată”. Cu al­te cuvinte, Dum­nezeu plânge îm­preună cu fie­ca­re dintre noi, a­tunci când plân­gem în durere şi în suferinţă. Pen­tru că aici, în această moar­te totală a spe­ran­ţei pe care o în­tâl­nim în ma­ma de azi, de fapt noi desco­pe­rim un lucru foarte im­portant: că în fiecare plângere a mor­ţi­lor ne plângem, de fapt, pe noi în­şine. Nu este plânsul pen­tru ce­lălalt, sau un plâns ce-l pri­­veş­te pe celălalt. Îl priveşte pe el, dar mă priveşte şi pe mine, pen­tru că aparţinem aceleiaşi u­manităţi muritoare. Hristos a ve­­nit însă să ne salveze din de­ter­­­minismul istoriei şi al mor­ţii, iar acest lucru l-a pre­în­chi­pu­it în învierile din morţi de di­na­­inte de învierea Sa. Cum să stea pasiv Hristos, biruitorul mor­ţii, când moartea atacă via­ţa în faţa lui? Mântuitorul vede a­ceastă fe­meie răvăşită de la­crimi şi su­fe­rinţă şi se duce El În­suşi spre ea. Dumnezeul nostru e un Dum­nezeu care vine spre noi în su­ferinţele noastre. Ne caută El cel dintâi, deoarece „El ne-a iubit cel dintâi” (1 Ioan 4, 19). Ni­meni nu L-a chemat, ni­meni nu L-a strigat, dar mer­ge spre ea şi îi spune: „Nu mai plân­ge!”. A­tin­ge sicriul, îl stri­gă pe tânăr, a­ces­ta înviază, iar El îl dăruieşte ma­mei sale. Prin puterea Cu­vân­­tului Său Dum­nezeu înviază un om, iar du­pă ace­­ea întreg poporul care se afla a­colo spune: „Proroc ma­re s-a ri­di­cat între noi, şi Dum­nezeu a cer­cetat pe poporul său”.

Aş vrea să stăruim în cele ce ur­mează asupra a trei teme cen­trale din Evanghelie: mila lui Dumnezeu; puterea sa asu­pra morţii; îndemnul de a nu mai plânge.

Mai întâi, mila lui Dum­nezeu pen­tru om este motivul pen­tru ca­re Hristos i-a înviat co­pilul a­ces­tei femei. Aici este ce­va sem­ni­­ficativ. Nu ca să se prea­slă­veas­că pe El - imediat oa­menii l-au lăudat că a înviat un mort -, ci din milă pentru om. Cine poa­te învia un mort? Doar Dum­nezeu poate învia un mort. Dar nu aceasta este taina şi puterea lui Dumnezeu. El ne poa­te învia pe toţi şi nădăjduim că ne va în­via pe toţi la În­vie­rea cea de Apoi. Taina, motivul şi răspunsul pentru care a în­vi­at acest co­pil este mila. Ne spu­ne Sfânta E­van­ghelie că a vă­zut-o pe aceas­tă mamă şi „I s-a fă­cut milă”. Şi a­ceastă milă a lui Dumnezeu e mi­lă nesfârşită pen­tru fiecare din­tre noi. Să nu cre­deţi că vă­zân­du-ne în păcat şi în suferinţă Dum­nezeu se bu­cură şi nu plân­ge împreună cu noi. El plânge îm­preună cu noi şi este pe drum îm­preună cu noi în fiecare clipă a vieţii noas­tre. Şi dacă ne aflăm în con­voiul vieţii care îl urmează pe Hristos, înseamnă că şi noi ar tre­bui să avem o asemenea milă nesfârşită faţă de semenii noştri.

Domnul ne scoate prin credinţă din moarte

Moartea, iubiţi credincioşi, nu este naturală şi nu cores­pun­­de iubirii şi frumuseţii lui Dum­nezeu. Toţi Sfinţii Părinţi in­sistă pe acest lucru: că moar­tea e un accident în creaţie şi în is­torie. Dar e un accident atât de grav şi atât de mare, pentru că are repercusiuni extraordinar de mari asupra întregii u­ma­nităţi şi asupra întregii vieţi. Şi fără un răspuns la în­tre­barea morţii, religia sau cre­din­ţa nu mai e credinţă, iar a­ceas­ta o deosebeşte, de exemplu, de filozofie. Îmi vine acum în minte unul dintre marii filozofi şi gânditori ai umanităţii din secolul XX - Martin Hei­degger, pentru care reflecţia a­su­­pra fiinţei ca o evoluţie sau ca mers spre moarte, acel Sein zum Tode, a fost fundamenta­lă, şi ea a născut întreaga re­flec­­ţie care, de fapt, este o gân­di­re şi o încercare a umanităţii de a răspunde la această între­ba­­re. Suntem neputincioşi, sun­tem creaturi, iar creatul, re­­a­­litatea noastră, ţine de crea­ţia lui Dumnezeu mai întâi, iar mai apoi ţine de căderea proto­pă­rinţilor noştri - Adam şi Eva - în păcat. Moartea nu e creaţia lui Dumnezeu. Moartea e ur­ma­­rea căderii omului.

Îmi aduc aminte, în 1993, Ioan Alexandru ţinea cursuri de Noul Testament la Uni­ver­si­ta­te, la Facultatea de Litere. Noi, studenţii de la Teologie, mer­geam să-l audiem. Ne-a vor­bit despre credinţă, despre Hris­tos şi despre Înviere. A luat un steag şi a început să a­ler­ge prin amfiteatru. Făcea din cursul lui un eveniment pe ca­re nu puteai să-l uiţi. Iată, du­pă 20 de ani, eu parcă văd to­tul în faţa ochilor şi îmi ră­mân în minte acele cuvinte. Vor­­bea despre chemarea lui A­vra­am din Urul Caldeii, despre Dum­nezeu care ne scoate prin cre­dinţă din neamurile noastre şi după aceea, după venirea lui Hris­tos, încearcă să ne scoată din moarte. Fără Învierea lui Hris­tos, dacă am rămâne numai în realitatea creată, suntem nişte mici şoareci, spunea el. Suntem prinşi într-o capca­nă, iar moartea stă deasupra şi nu­mai gândeşte pe cine în­ghi­te, pe cine distruge. După o vor­bă frumoasă a părintelui Ar­senie Papacioc, moartea când vine, nu vine să bea o ca­fea, ci vine să te ia. Ioan Ale­xan­dru spunea: Există în istoria umanităţii un singur moment, o singură revoluţie care a bi­ruit moartea. Este cea pe ca­re noi o trăim în noaptea În­vi­e­rii, în Hristos. Dar până s-o tră­iască Hristos Însuşi, a prefi­gu­rat-o în trei învieri, dintre ca­re noi prăznuim una astăzi. Avem trei în Noul Testament: a­cest copil al mamei văduve din Nain, fiica lui Iair, mai-ma­re­le sinagogii, şi Lazăr, prie­te­nul Lui, pe care-l scoate din mor­mânt. Dar atenţie, toate a­ces­te trei învieri nu sunt echi­va­lente şi egale cu Învierea Lui. Ele sunt readuceri la exis­ten­­ţa biologică. Ne-am putea în­treba: aceşti oameni care au trecut dincolo de moarte de ce n-au lăsat o mărturie din ceea ce au văzut dincolo? Dar este foar­te posibil ca lucrarea lui Dum­nezeu să fi fost aceea, ca ce­ea ce au văzut dincolo să nu poa­tă fi descris în cuvintele de aici. Cert este că toţi au cunoscut moartea din nou, pentru că a­bia în Învierea lui Hristos e­xis­­tă înviere. Iar trupurile lor au fost trupuri biologice în con­ti­­­nuare, ceea ce ne arată că a­ces­­te trei învieri, inclusiv cea de as­tăzi, nu sunt învierile din morţi cu trupul nemuritor în­vi­at şi înnoit al lui Hristos, care e un trup transfigurat. Ele au fost prefigurări ale puterii lui Dum­nezeu, care va învia din mor­ţi a­tunci când va fi răstignit.

Pregătiţi pentru moarte?

Doresc să vă reamintesc şi să nu uităm că împreună ne a­flăm pe acest drum al morţii. Îna­intăm pe el în fiecare zi, cu fi­e­care pas păşit în viaţă. Cu fie­­­care zi ce trece a mai murit o zi din noi. Şi acest drum către moar­te, iubiţi credincioşi, poate fi un drum blestemat pentru un om care nu e cu Dumnezeu, sau poa­te fi un drum binecuvântat. Pen­tru că întreaga noastră Tra­diţie răsăriteană ortodoxă e pre­gătire pentru moarte şi pentru înviere. Mi-aduc aminte de car­tea lui Cristian Bădiliţă - Că­lugărul şi moartea -, în care a­rată cum părinţii din pustia E­giptului îşi pregăteau moar­tea din timpul vieţii. Îmi aduc a­minte chiar de Evul Mediu oc­ci­­dental, care a elaborat şi aplicat celebra ars moriendi, arta de a muri. Ce trebuie să fac, Doam­ne, să am o moarte bună? A­ceasta este arta de a muri bi­ne, de a muri frumos, de a muri cu Hristos, cu faptele bune şi via­ţa curată.

Îmi aduc aminte de părinte­le Sofronie Saharov, marele sta­reţ de la mănăstirea din Essex, Anglia, ale cărui cărţi tra­duse şi în limba română sunt extraordinar de frumoase şi minunate. Rugăciunea ca ex­pe­­rienţă a vieţii veşnice şi trans­cen­dere a morţii e una din te­mele centrale în gândirea sa. Pă­rintele nu-şi găsea liniştea şi nu putea să-nţeleagă de ce se­co­­lul XX, un secol al morţii, ca­re a dat două Războaie Mon­di­a­le şi atâţia morţi, a fost cu pu­tin­ţă sub cerul în care dom­neş­te Hristos. Astfel, pentru el pro­blema morţii a devenit o pro­­blemă capitală, la care a că­u­­tat răspuns cu atâta ardoare de-a lungul vieţii, din Muntele Athos prin multe alte locuri şi pâ­nă-n Anglia, unde a murit. Măr­turiile celor care l-au întâlnit sunt mărturii că s-au întâlnit cu viaţa veşnică, că s-au în­tâl­nit cu un om care, deşi trăia pe pământ, trecuse dincolo de moarte.

„Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor…”

Sunt importante cuvintele „Nu plânge!”, adresate femeii co­pleşite de moartea fiului. Dum­nezeu vine şi ne spune şi no­uă astăzi: nu mai plângeţi! De câte ori suntem şi noi în faţa mor­ţii şi în faţa suferinţelor şi plân­gem. Dacă ne-am ruga mai îna­dins şi am putea să auzim ce ne spune Dumnezeu în a­dân­cul sufletului, tot cuvântul acesta ni-L spune: Nu plânge! Ni-l spune pe pământ şi o să-l au­zim clar şi deplin în ceruri.

Să-mi daţi voie, pentru a do­ve­di aceasta, să citez un fragment din Apocalipsă (21, 1-4), un­­de se spune: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, spu­ne Ioan Evanghelistul. Căci ce­rul cel dintâi şi pământul cel din­­tâi au trecut şi marea nu mai este; şi am văzut cetatea sfân­­tă, Noul Ierusalim, pogo­rân­­du-se din cer de la Dum­nezeu, gătită ca o mireasă, îm­po­­dobită pentru mirele ei. Şi am auzit din tron un glas pu­ter­­nic care zicea: Iată cortul lui Dum­­nezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dum­nezeu va fi cu ei. Şi va şterge ori­ce la­cri­mă din ochii lor şi moar­te nu va mai fi; nici plân­ge­­re, nici stri­găt, nici durere nu vor mai fi, căci toate cele din­tâi au trecut”.

Aceasta este credinţa şi nă­dej­dea noastră, că nu suntem fă­cuţi pentru pământ, nu suntem făcuţi pentru moarte, nu sun­tem făcuţi pentru lacrimi, ci pen­tru bucurie, pentru viaţă veş­nică şi pentru a fi fericiţi în Noul Ierusalim. Iar această ima­gine a unui „Dumnezeu ca­re şterge lacrimi” este una dintre cele mai frumoase imagini ale Dumnezeului nostru. „Eu sunt Cel care va şterge lacrimi­le voastre”, spune Bunul Dum­nezeu în Apocalipsă. Avem un Dum­nezeu care este Cineva, nu es­te ceva. Şi acest Cineva ne va lua în braţe la sfârşitul vieţii şi va şterge orice lacrimă din o­chii noştri, aşa cum o şterg pă­rin­ţii din ochii copiilor lor. Co­piii plâng de fiecare dată când le este greu, când se lovesc de ne­dreptăţi, când cad şi se ri­di­că, când nu sunt înţeleşi şi iu­biţi. Părinţii îi înţeleg şi în­cear­că să-i ajute şi să-i mângâie. Aşa face şi va face cu siguranţă şi Tatăl nostru Cel din ceruri, ca­re atunci când fiul îi cere pâi­ne, nu îi dă piatră.

Noi astăzi nu ne-am adunat în casa Domnului ca nişte plân­gă­cioşi, doar să plângem ală­turi de mama tânărului din Nain în fa­ţa morţii, ci ca nişte bi­ruitori, nă­dăjduind că prin cre­dinţă vom putea birui pă­ca­tul din via­ţa noastră, vom pu­tea gusta din mila şi frumu­se­ţea lui Dum­nezeu încă de aici, iar la sfârşit vom putea birui moar­tea, iar Dum­nezeu va şter­ge orice la­cri­mă din ochii noş­tri. Iar dacă moar­tea totuşi vi­ne în vieţile şi fa­miliile noastre, să nu dez­nă­dăj­duim. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pa­vel, să nu plângem ca unii care n-au nădejde, „pentru că de cre­dem că Iisus a murit şi a în­vi­at, tot aşa credem că Dum­nezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va duce împreună cu El” (1 Tes. 4, 14), iar astfel la­cri­mile noas­tre se vor schimba în la­crimi de bucurie.

De aceea, bucuria pe care a a­vut-o această mamă, al cărei su­flet a fost pustiu înainte să-L în­tâlnească pe Hristos cel Viu, Fiul lui Dumnezeu, să fie, iu­biţi credincioşi, cu noi cu toţi, în a­ceastă zi, în fiecare săr­bă­toa­re şi până în viaţa veşnică. Amin!