Când Dumnezeu este prezent, viaţa învinge moartea
Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16
În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Această duminică ne pune înainte pericopa din Evanghelia după Luca despre învierea fiului văduvei din Nain de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, un episod biblic în care viaţa şi moartea se întâlnesc şi se întrepătrund una cu cealaltă. De aceea am ales tema întâlnirii dintre viaţă şi moarte ca centru al interpretării Evangheliei de astăzi. Tematica aceasta nu ne este propusă într-o manieră abstractă, speculativă, ci în mod concret ca parte integrantă a vieţii de zi cu zi într-o cetate iudaică din vremea lui Hristos. Realitatea este neschimbată până azi, când întâlnim tineri care mor, când întâlnim suferinţă şi moarte pretutindeni în jurul nostru.
Convoiul morţii se întâlneşte cu convoiul Vieţii
Sfânta Evanghelie relatează că un convoi funerar conducea în afara oraşului, ca să îl înmormânteze, pe singurul copil al unei femei văduve. La evrei nu se puteau îngropa morţii în cetate, pentru că erau consideraţi necuraţi de legea lui Moise, de aceea cimitirele se aflau în afara localităţilor. Convoiul funerar, când a ieşit pe poartă, s-a întâlnit cu alt convoi, mulţimea care-L urma pe Hristos, altfel spus convoiul morţii s-a întâlnit cu convoiul Vieţii. Există o mulţime care o însoţeşte pe femeie împreună cu copilul ei mort şi există o altă mulţime care-L însoţeşte pe Hristos. La un moment dat, aceste două mulţimi de oameni se întâlnesc. E atât de frumoasă şi grăitoare această întâlnire a mulţimii care urma moartea cu mulţimea care urma viaţa! O mulţime care mergea după un om mort şi o altă mulţime care mergea după Dumnezeu întrupat, Fiul Dumnezeului Celui viu din Ceruri. Una întristată şi îngenuncheată de puterea morţii, iar cealaltă urmându-L pe Hristos o mulţime a vieţii, pentru că oricine stă împreună cu Hristos stă împreună cu Viaţa şi biruie moartea. Întâlnirea dintre viaţă şi moarte se sfârşeşte întotdeauna când Dumnezeu este prezent, prin victoria Lui, prin puterea Lui, prin veşnicia pe care numai El Însuşi ne-o poate dărui nouă, făpturilor şi creaturilor Sale.
Episodul şi dramatismul lui sunt însă mult mai profunde şi concrete. În prima mulţime, mulţimea morţii, există un personaj central. Este mama tânărului decedat. Chiar Sfânta Evanghelie ne spune că „mulţimea mergea cu ea”, ca să o mângâie în suferinţa ei de nedescris. Aşadar, o mamă! Ce poate fi mai mare sau mai minunat decât o mamă? Ce înseamnă mama pentru fiecare dintre noi? Nu numai că este cea care dăruieşte viaţă, ci şi cea care a făcut ca această viaţă din noi să crească, să biruie, să înflorească. Dar această mamă din Evanghelie nu s-a bucurat prea mult de această chemare, această misiune sfântă pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o. De ce? Pentru că a trăit o dublă dramă. Ne spune Sfânta Evanghelie că era văduvă, aşadar experiase mai întâi moartea prin moartea soţului ei, iar acum din nou în moartea singurului său fiu. Moartea fiului aduce deodată ceva extraordinar de grav şi de tragic în viaţa ei, anume face din sufletul ei un suflet pustiu, un suflet care pierduse totul. Ba mai mult, dătătoare de viaţă fiind, este copleşită şi îngenuncheată de moarte. În faţa acestei realităţi, în această situaţie dramatică, o găseşte însă Dumnezeu. În orice părăsire a vieţii noastre, în orice căutare, suntem deja găsiţi de Bunul Dumnezeu.
Hristos şi suferinţele noastre
Sigur că Mântuitorul n-a trecut întâmplător pe acolo. Sigur că El Însuşi a căutat-o. Şi ne spune pericopa evanghelică atât de frumos: „Şi văzând-o, I s-a făcut milă”. Dumnezeul nostru nu e doar „suprema structură a iubirii”, cum L-a definit părintele Stăniloae, ci este şi un Dumnezeu al milei. De nenumărate ori, dacă aţi remarcat, în Sfânta Liturghie, în ecteniile şi ecfonisele pe care le rostim, spunem: „Tu eşti Dumnezeu Milostiv...”, „mila Ta este nemăsurată şi iubirea Ta de oameni este neasemănată”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu plânge împreună cu fiecare dintre noi, atunci când plângem în durere şi în suferinţă. Pentru că aici, în această moarte totală a speranţei pe care o întâlnim în mama de azi, de fapt noi descoperim un lucru foarte important: că în fiecare plângere a morţilor ne plângem, de fapt, pe noi înşine. Nu este plânsul pentru celălalt, sau un plâns ce-l priveşte pe celălalt. Îl priveşte pe el, dar mă priveşte şi pe mine, pentru că aparţinem aceleiaşi umanităţi muritoare. Hristos a venit însă să ne salveze din determinismul istoriei şi al morţii, iar acest lucru l-a preînchipuit în învierile din morţi de dinainte de învierea Sa. Cum să stea pasiv Hristos, biruitorul morţii, când moartea atacă viaţa în faţa lui? Mântuitorul vede această femeie răvăşită de lacrimi şi suferinţă şi se duce El Însuşi spre ea. Dumnezeul nostru e un Dumnezeu care vine spre noi în suferinţele noastre. Ne caută El cel dintâi, deoarece „El ne-a iubit cel dintâi” (1 Ioan 4, 19). Nimeni nu L-a chemat, nimeni nu L-a strigat, dar merge spre ea şi îi spune: „Nu mai plânge!”. Atinge sicriul, îl strigă pe tânăr, acesta înviază, iar El îl dăruieşte mamei sale. Prin puterea Cuvântului Său Dumnezeu înviază un om, iar după aceea întreg poporul care se afla acolo spune: „Proroc mare s-a ridicat între noi, şi Dumnezeu a cercetat pe poporul său”.
Aş vrea să stăruim în cele ce urmează asupra a trei teme centrale din Evanghelie: mila lui Dumnezeu; puterea sa asupra morţii; îndemnul de a nu mai plânge.
Mai întâi, mila lui Dumnezeu pentru om este motivul pentru care Hristos i-a înviat copilul acestei femei. Aici este ceva semnificativ. Nu ca să se preaslăvească pe El - imediat oamenii l-au lăudat că a înviat un mort -, ci din milă pentru om. Cine poate învia un mort? Doar Dumnezeu poate învia un mort. Dar nu aceasta este taina şi puterea lui Dumnezeu. El ne poate învia pe toţi şi nădăjduim că ne va învia pe toţi la Învierea cea de Apoi. Taina, motivul şi răspunsul pentru care a înviat acest copil este mila. Ne spune Sfânta Evanghelie că a văzut-o pe această mamă şi „I s-a făcut milă”. Şi această milă a lui Dumnezeu e milă nesfârşită pentru fiecare dintre noi. Să nu credeţi că văzându-ne în păcat şi în suferinţă Dumnezeu se bucură şi nu plânge împreună cu noi. El plânge împreună cu noi şi este pe drum împreună cu noi în fiecare clipă a vieţii noastre. Şi dacă ne aflăm în convoiul vieţii care îl urmează pe Hristos, înseamnă că şi noi ar trebui să avem o asemenea milă nesfârşită faţă de semenii noştri.
Domnul ne scoate prin credinţă din moarte
Moartea, iubiţi credincioşi, nu este naturală şi nu corespunde iubirii şi frumuseţii lui Dumnezeu. Toţi Sfinţii Părinţi insistă pe acest lucru: că moartea e un accident în creaţie şi în istorie. Dar e un accident atât de grav şi atât de mare, pentru că are repercusiuni extraordinar de mari asupra întregii umanităţi şi asupra întregii vieţi. Şi fără un răspuns la întrebarea morţii, religia sau credinţa nu mai e credinţă, iar aceasta o deosebeşte, de exemplu, de filozofie. Îmi vine acum în minte unul dintre marii filozofi şi gânditori ai umanităţii din secolul XX - Martin Heidegger, pentru care reflecţia asupra fiinţei ca o evoluţie sau ca mers spre moarte, acel Sein zum Tode, a fost fundamentală, şi ea a născut întreaga reflecţie care, de fapt, este o gândire şi o încercare a umanităţii de a răspunde la această întrebare. Suntem neputincioşi, suntem creaturi, iar creatul, realitatea noastră, ţine de creaţia lui Dumnezeu mai întâi, iar mai apoi ţine de căderea protopărinţilor noştri - Adam şi Eva - în păcat. Moartea nu e creaţia lui Dumnezeu. Moartea e urmarea căderii omului.
Îmi aduc aminte, în 1993, Ioan Alexandru ţinea cursuri de Noul Testament la Universitate, la Facultatea de Litere. Noi, studenţii de la Teologie, mergeam să-l audiem. Ne-a vorbit despre credinţă, despre Hristos şi despre Înviere. A luat un steag şi a început să alerge prin amfiteatru. Făcea din cursul lui un eveniment pe care nu puteai să-l uiţi. Iată, după 20 de ani, eu parcă văd totul în faţa ochilor şi îmi rămân în minte acele cuvinte. Vorbea despre chemarea lui Avraam din Urul Caldeii, despre Dumnezeu care ne scoate prin credinţă din neamurile noastre şi după aceea, după venirea lui Hristos, încearcă să ne scoată din moarte. Fără Învierea lui Hristos, dacă am rămâne numai în realitatea creată, suntem nişte mici şoareci, spunea el. Suntem prinşi într-o capcană, iar moartea stă deasupra şi numai gândeşte pe cine înghite, pe cine distruge. După o vorbă frumoasă a părintelui Arsenie Papacioc, moartea când vine, nu vine să bea o cafea, ci vine să te ia. Ioan Alexandru spunea: Există în istoria umanităţii un singur moment, o singură revoluţie care a biruit moartea. Este cea pe care noi o trăim în noaptea Învierii, în Hristos. Dar până s-o trăiască Hristos Însuşi, a prefigurat-o în trei învieri, dintre care noi prăznuim una astăzi. Avem trei în Noul Testament: acest copil al mamei văduve din Nain, fiica lui Iair, mai-marele sinagogii, şi Lazăr, prietenul Lui, pe care-l scoate din mormânt. Dar atenţie, toate aceste trei învieri nu sunt echivalente şi egale cu Învierea Lui. Ele sunt readuceri la existenţa biologică. Ne-am putea întreba: aceşti oameni care au trecut dincolo de moarte de ce n-au lăsat o mărturie din ceea ce au văzut dincolo? Dar este foarte posibil ca lucrarea lui Dumnezeu să fi fost aceea, ca ceea ce au văzut dincolo să nu poată fi descris în cuvintele de aici. Cert este că toţi au cunoscut moartea din nou, pentru că abia în Învierea lui Hristos există înviere. Iar trupurile lor au fost trupuri biologice în continuare, ceea ce ne arată că aceste trei învieri, inclusiv cea de astăzi, nu sunt învierile din morţi cu trupul nemuritor înviat şi înnoit al lui Hristos, care e un trup transfigurat. Ele au fost prefigurări ale puterii lui Dumnezeu, care va învia din morţi atunci când va fi răstignit.
Pregătiţi pentru moarte?
Doresc să vă reamintesc şi să nu uităm că împreună ne aflăm pe acest drum al morţii. Înaintăm pe el în fiecare zi, cu fiecare pas păşit în viaţă. Cu fiecare zi ce trece a mai murit o zi din noi. Şi acest drum către moarte, iubiţi credincioşi, poate fi un drum blestemat pentru un om care nu e cu Dumnezeu, sau poate fi un drum binecuvântat. Pentru că întreaga noastră Tradiţie răsăriteană ortodoxă e pregătire pentru moarte şi pentru înviere. Mi-aduc aminte de cartea lui Cristian Bădiliţă - Călugărul şi moartea -, în care arată cum părinţii din pustia Egiptului îşi pregăteau moartea din timpul vieţii. Îmi aduc aminte chiar de Evul Mediu occidental, care a elaborat şi aplicat celebra ars moriendi, arta de a muri. Ce trebuie să fac, Doamne, să am o moarte bună? Aceasta este arta de a muri bine, de a muri frumos, de a muri cu Hristos, cu faptele bune şi viaţa curată.
Îmi aduc aminte de părintele Sofronie Saharov, marele stareţ de la mănăstirea din Essex, Anglia, ale cărui cărţi traduse şi în limba română sunt extraordinar de frumoase şi minunate. Rugăciunea ca experienţă a vieţii veşnice şi transcendere a morţii e una din temele centrale în gândirea sa. Părintele nu-şi găsea liniştea şi nu putea să-nţeleagă de ce secolul XX, un secol al morţii, care a dat două Războaie Mondiale şi atâţia morţi, a fost cu putinţă sub cerul în care domneşte Hristos. Astfel, pentru el problema morţii a devenit o problemă capitală, la care a căutat răspuns cu atâta ardoare de-a lungul vieţii, din Muntele Athos prin multe alte locuri şi până-n Anglia, unde a murit. Mărturiile celor care l-au întâlnit sunt mărturii că s-au întâlnit cu viaţa veşnică, că s-au întâlnit cu un om care, deşi trăia pe pământ, trecuse dincolo de moarte.
„Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor…”
Sunt importante cuvintele „Nu plânge!”, adresate femeii copleşite de moartea fiului. Dumnezeu vine şi ne spune şi nouă astăzi: nu mai plângeţi! De câte ori suntem şi noi în faţa morţii şi în faţa suferinţelor şi plângem. Dacă ne-am ruga mai înadins şi am putea să auzim ce ne spune Dumnezeu în adâncul sufletului, tot cuvântul acesta ni-L spune: Nu plânge! Ni-l spune pe pământ şi o să-l auzim clar şi deplin în ceruri.
Să-mi daţi voie, pentru a dovedi aceasta, să citez un fragment din Apocalipsă (21, 1-4), unde se spune: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, spune Ioan Evanghelistul. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut şi marea nu mai este; şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit din tron un glas puternic care zicea: Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci toate cele dintâi au trecut”.
Aceasta este credinţa şi nădejdea noastră, că nu suntem făcuţi pentru pământ, nu suntem făcuţi pentru moarte, nu suntem făcuţi pentru lacrimi, ci pentru bucurie, pentru viaţă veşnică şi pentru a fi fericiţi în Noul Ierusalim. Iar această imagine a unui „Dumnezeu care şterge lacrimi” este una dintre cele mai frumoase imagini ale Dumnezeului nostru. „Eu sunt Cel care va şterge lacrimile voastre”, spune Bunul Dumnezeu în Apocalipsă. Avem un Dumnezeu care este Cineva, nu este ceva. Şi acest Cineva ne va lua în braţe la sfârşitul vieţii şi va şterge orice lacrimă din ochii noştri, aşa cum o şterg părinţii din ochii copiilor lor. Copiii plâng de fiecare dată când le este greu, când se lovesc de nedreptăţi, când cad şi se ridică, când nu sunt înţeleşi şi iubiţi. Părinţii îi înţeleg şi încearcă să-i ajute şi să-i mângâie. Aşa face şi va face cu siguranţă şi Tatăl nostru Cel din ceruri, care atunci când fiul îi cere pâine, nu îi dă piatră.
Noi astăzi nu ne-am adunat în casa Domnului ca nişte plângăcioşi, doar să plângem alături de mama tânărului din Nain în faţa morţii, ci ca nişte biruitori, nădăjduind că prin credinţă vom putea birui păcatul din viaţa noastră, vom putea gusta din mila şi frumuseţea lui Dumnezeu încă de aici, iar la sfârşit vom putea birui moartea, iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri. Iar dacă moartea totuşi vine în vieţile şi familiile noastre, să nu deznădăjduim. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, să nu plângem ca unii care n-au nădejde, „pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va duce împreună cu El” (1 Tes. 4, 14), iar astfel lacrimile noastre se vor schimba în lacrimi de bucurie.
De aceea, bucuria pe care a avut-o această mamă, al cărei suflet a fost pustiu înainte să-L întâlnească pe Hristos cel Viu, Fiul lui Dumnezeu, să fie, iubiţi credincioşi, cu noi cu toţi, în această zi, în fiecare sărbătoare şi până în viaţa veşnică. Amin!