Candela, interfață între mister și realitate
Tradiţia atonită arată că Maica Domnului este cea care a aprins pentru prima dată o candelă şi a făcut din acest gest un act de cult, preluat apoi şi de femeile mironosiţe şi de toate femeile creştine din lume. În lumina acestui model, oferit femeii creştine, voi stărui în cele ce urmează asupra semnificaţiilor de taină ale aprinderii unei candele, ca gest liturgic milenar.
În ce mă priveşte, nu cred că există simbol mai convingător şi mai la-ndemână al puterii în slăbiciune decât tăria ascunsă în puţinul unei candele. Tremurătoare şi aparent nevolnică, pâlpâirea ei modestă susţine rezistenţa casei întregi. Micuţa flacără e în stare să descopere reţeaua de îngeri ocrotitori a cărei prezenţă înfricoşează şi derutează semeţia oricăror răutăţi din preajmă. Aceeaşi luminiţă acţionează ferm, fără emfază, aproape nebăgată-n seamă, menţinând deschisă, zi şi noapte, interfaţa dintre mister şi realitate, dintre văzut şi nevăzut. În penumbra încăperii, candela e singura baliză după care Dumnezeu îi recunoaşte pe ai Lui şi, la fel, doar flacăra ei ferită te poate ajuta pe tine, cel ce-L chemi încetişor să-I distingi trăsăturile cereşti şi să-I contempli felul prietenos de a sosi la întâlnire. Când te prăbuşeşti, răpus de oboseală şi de răul zilei, veghea fidelă a candelei din casele creştine răspândeşte balsam îmbietor de linişte şi binecuvântare.
Am în minte îndătinata tradiţie din satul meu de munte, din zona Argeşului. Având bărbaţii plecaţi în război, femeile păstrau zi şi noapte candelele aprinse, sub icoană, pe peretele de răsărit, păstrând viul casei mereu treaz. După terminarea groaznicului măcel, la câteva case, cei care plecaseră nu s-au mai întors. Și candelele au continuat să-i aștepte. Ele și casele pline de copii, care nu încetaseră să spere. Vreo doi-trei dintre cei ce nu veniseră încă au avut „norocul” „să cadă” prizonieri și să se întoarcă după trei-patru ani. Ceilalți au rămas în lumea lor de taină. Icoana în sine, de deasupra candelei, făcea parte din edificiul sacru al casei, alcătuind altarul, locul de taină al arderii şi al bulbului de lumină binecuvântată.
Luminător spre ţara de dincolo de veac
Astăzi, acest act liturgic pare a se împuţina. Din ce în ce mai mult şi mai des pare a se pierde în lumesc semnificaţia gestului în sine. Mamele, soţiile, surorile, fiicele noastre, noi înșine nu mai simțim fiorul lăuntric al deprinderii de a aprinde o candelă în casele noastre. Obişnuiți cu lumina puternică a soarelui sau cu cea a becurilor cu mulţi amperi, am pierdut deprinderea de a rămâne în penumbră spre a ne aduna pe dinăuntru pentru rugă stăruitoare. Să luăm aminte, dragii mei: dacă vrem să o avem pe Maica Domnului ca model, să medităm şi la acest gest liturgic rămas de la ea: să aprindem candelele în casele noastre, ca semn al unei stări de veghe, ca simbol al luminii celei neînserate, spre care ne îndreptăm în Țara de dincolo de veac! Inimile noastre însetate de pace și lumină nu se vor mai scălda în apele tulburi ale răului care, nu rareori, pentru a se infiltra, îmbracă haina albă a nevinovăției. Drept aceea, să pășim în viață ca și când nimic ireparabil nu s-ar întâmpla! Să ne purtăm cugetul și fapta către tărâmul unde efortul e poezie și suferința se preschimbă în bucurie! Doar așa vom ști ce înțeles au zilele noastre mereu durute și cât de importantă e răbdarea! Dacă vom deveni curați și buni în nimbul de lumină al Candelei, vom constata că greșim doar acolo unde numai copilul greșește și plângem doar atunci când lacrima e roua dimineții!