Canonul iconografic, o mărturisire a dreptei credinţe

Admirăm icoanele pictate în stil bizantin, care ne aduc, în minte şi inimă, amintirea unei geometrii mai presus de natură. Însă nu suntem conştienţi de faptul că în spatele unei icoane bine pictate se află automat o asceză corectă, precum şi un canon respectat cu stricteţe. Originalitatea reprezintă în canonul iconografic un termen periculos, care prezintă mai mult o etapă decadentă şi mai puţin una de progres. Leonid Uspensky a comentat în termeni elogioşi necesitatea respectării canonului iconografic. Încălcarea acestuia echivalează, aşa cum vom vedea, cu o denaturare a realităţii transmise de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

După lecturarea detaliilor biografice ale lui Leonid Uspensky putem afirma că rareori este posibilă o existenţă mai dificilă. Născut în 1902, Leonid a fost în tinereţe un adept convins al comunismului. Era atât de cucerit de iluzia bolşevică, încât a criticat făţiş Biserica Ortodoxă, declarându-se ateu şi înrolându-se în Armata Roşie. Primul semn de la Dumnezeu a apărut atunci când s-a îmbolnăvit de tifos exantematic. Vindecarea a survenit într-un mod aproape miraculos, având în vedere condiţiile dificile de viaţă din timpul războiului civil care izbucnise în Rusia. Un al doilea moment-cheie s-a petrecut când Leonid a fost capturat de membrii Armatei Albe, care lupta împotriva comunismului. A fost condamnat la moarte şi graţiat cu doar câteva momente înainte de executarea sentinţei. Mai târziu, amintindu-şi de aceste momente, Leonid Uspensky îl evoca pe Dostoievski, cel care trecuse printr-o experienţă aproape identică. După graţiere, Leonid a fost silit să se înroleze în Armata Albă. În cele din urmă a ales calea exilului, plecând mai întâi în Bulgaria, iar apoi în Franţa. A efectuat munci grele în uzine şi fabrici, ajungând la un moment dat să spele vagoane în cursul nopţii pentru a se putea întreţine. Începând cu anul 1929, se înscrie la Academia de Pictură, deschisă la Paris de Tatiana Soukhotina, iar din 1954 devine profesor de iconografie creştină la Institutul Saint-Denys din Paris. Aici va preda pentru mai bine de 30 de ani, încheindu-şi viaţa pe 11 decembrie 1987. Este înmormântat în cimitirul rusesc Sainte-Geneviève des Bois. Comentarea canonului 82 Trulan Cartea cea mai cunoscută a teologului rus este, fără îndoială, Teologia icoanei. În această lucrare, Leonid Uspensky dezvăluie din punct de vedere istoric şi dogmatic importanţa icoanei pentru cultul şi viaţa creştinului ortodox. Una dintre contribuţiile semnificative ale volumului se observă în conceptul de "tradiţie iconografică", asupra căruia Leonid Uspensky insistă cu o precizie uimitoare. Momentul în care se observă o primă "codificare" a tradiţiei iconografice este reprezentat de Sinodul Trulan (VI Ecumenic), care oferă în acest sens trei canoane fundamentale: 73, 82 şi 100. Canonul 73 se ocupă de reglementarea cinstirii semnului Sfintei Cruci, stipulând că nimeni nu are dreptul de a picta cruci în zone unde acestea pot fi călcate în picioare. Vom reda însă, în totalitate, textul fundamental al canonului 82: "În unele chipuri ale cinstitelor icoane, mielul se zugrăveşte arătat cu degetul de Înaintemergătorul (Sfântul Ioan Botezătorul), care (miel) s-a înţeles ca chip al harului, înfăţişându-ne nouă mai înainte prin lege (prin Legea Vechiului Testament) pe adevăratul Miel, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind, aşadar, chipurile şi umbrele vechi ca semne (simboluri) şi închipuiri (prefigurări) ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul şi adevărul, primindu-l pe el (pe ele) ca plinire a Legii. Drept aceea, pentru ca aceea ce este desăvârşit să se înfăţişeze ochilor tuturor şi prin meşteşugul culorilor, orânduim (hotărâm) ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie înfăţişat (reprezentat) şi în icoane după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca, înţelegând prin aceasta măreţia lui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumaţi şi spre aducerea-aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa şi moartea Sa mântuitoare, şi de răscumpărarea (izbăvirea) lumii, care s-a făcut prin aceasta". Leonid Uspensky remarcă faptul că primele reprezentări iconografice ale Mântuitorului nu erau întotdeauna antropomorfice. Uneori, Hristos era reprezentat în chip de miel sau de peşte. Sinodul VI Ecumenic stipulează astfel înlocuirea simbolurilor binecuvântate cu realitatea Încarnării Mântuitorului. Uspensky precizează: "Sinodul hotărăşte înlocuirea simbolurilor din Vechiul Testament şi din primele veacuri creştine cu reprezentarea directă a ceea ce ele prefigurau, chemând spre dezvăluirea sensului lor". Comentând partea finală a canonului 82, Uspensky adaugă: "Ultima parte arată în ce constă simbolismul artei sacre: el nu trebuie să se bazeze pe subiectul iconografic - pe ceea ce este înfăţişat -, ci pe felul în care este reprezentat, adică pe mijloacele de reprezentare. Prin urmare, învăţătura Bisericii nu se exprimă doar prin subiectul imaginii, ci şi prin maniera de a trata acel subiect. (...) Toate posibilităţile figurative ale artei converg spre acelaşi scop: transmiterea fidelă a unei imagini concrete, veridice, a unei realităţi istorice care să dezvăluie prin intermediul unei imagini istorice o realitate spirituală şi eshatologică". Prin intermediul icoanei, un creştin nu trebuie să transceandă către impresii artistice deosebite, ci spre închinarea cuvenită lui Hristos în duh şi adevăr. Icoana reprezintă, în frumoasa formulare a părintelui Stăniloae, o fereastră spre infinit, şi nu una spre imaginaţia nepotrivită cu care ne confruntăm fiecare dintre noi. Acest aspect a fost tratat în cadrul canonului 100. Criticarea reprezentării imaginilor imorale "Ochii tăi să privească cele drepte şi cu toată paza tinereţii inima ta, porunceşte înţelepciunea (Proverbe 4, 23, 25), căci simţirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor. Poruncim aşadar ca de acum înainte în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe table (tablouri), fie altcumva înfăţişate, chipuri care amăgesc vederea şi care strică mintea şi împing spre aţâţările plăcerilor ruşinoase. Iar dacă cineva s-ar apuca (s-ar încumeta) să facă acest lucru, să se afurisească." Acest canon stipulează clar interzicerea reprezentărilor iconografice care pot să provoace celui care le vizionează alte stări decât cele încărcate de duhovnicie. Am putea numi acest fapt o veritabilă asceză a imaginii. "Canonul 100 dovedeşte că Biserica cere membrilor ei o anumită asceză nu numai în viaţă, ci şi în arta care reflectă şi influenţează, deopotrivă, această viaţă." Creştinul este chemat să postească nu doar de la scrieri care îl pot influenţa negativ în progresul propriei credinţe, ci şi de la anumite imagini care îi pot modifica opinia corectă. Cuvântul şi imaginea au un rol egal în viaţa duhovnicească. Canonul iconografic Pictorii înduhovniciţi sunt rari în zilele noastre, iar acest aspect ne îngrijorează profund. O icoană pictată după norme care nu corespund Ortodoxiei se poate dovedi la fel de nocivă precum o scriere care încalcă normele stabilite de Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură. Nu este de mirare că Leonid Uspensky a acordat o importanţă fundamentală păstrării canonului iconografic, care este dependent de mărturisirea dreptei credinţe. Propunem în finalul acestui material un text de meditaţie pentru cei interesaţi de legătura între reprezentarea iconografică şi dreapta credinţă. "În viaţa Bisericii, tainele, mărturisirea adevăratei credinţe şi ordinea canonică sunt indisolubil legate între ele. Acolo unde mărturisirea credinţei este falsificată, ordinea canonică este şi ea greşită; sunt false de asemenea noţiunea de imagine sacră, cât şi imaginea însăşi. Or, tocmai în imagine se manifestă în modul cel mai convingător, pentru că este evident ochilor, nu numai adevărul, ci orice alterare a acestuia. Cuvintele pot fi aceleaşi, dar imaginea denunţă în modul cel mai flagrant orice încălcare a Tradiţiei patristice, orice trădare faţă de ea. Tocmai în imagine se manifestă, în modul cel mai evident, divergenţa dintre doctrina şi viaţa spirituală a Ortodoxiei, pe de-o parte, şi a confesiunilor occidentale, pe de altă parte".