Cântec de adormit conştiinţa

▲ Pentru astfel de oameni, orice articol de ziar, orice ştire cu o conotaţie negativă la adresa Bisericii şi a slujitorilor ei e încă un motiv de a-şi umfla pieptul şi de a slobozi refrenul: „Ţi-am zis eu că e mai bine să stai departe de ăştia“ ▲

Valurile produse de recentul pamflet al Ligii Pro Europa, supranumit „Educaţia religioasă în şcolile publice“, a adus la mal, pe lângă resturi de ziare în care se reproduceau papagaliceşte acuzele la adresa manualelor de religie, şi o serie de epave care se credeau fregate, crucişătoare sau chiar nave-amiral. Jurnalişti pe care sticla (a se citi ecranul) abia poate să-i încapă s-au cam ambalat în bancuri şi-au intrat, normal, la apă. Nu m-a mirat elanul juvenil al unor condeie în criză de subiecte, care au găsit ca fiind foarte „cool“ imaginea unui Dumnezeu „crud“, „înfricoşător“, „horror“ - nălucă pe care doar Pro Europa o vede bântuind pe la ora de religie. Nici măcar abordarea neprofesionistă a celor pentru care Sf. Mina înseamnă Sfânta Mina (la o simplă căutare pe google ar fi aflat, din prima!, că editura căreia i-a făcut atâta reclamă Liga este patronată de un sfânt masculin - Sfântul Mare Mucenic Mina). M-a îngrijorat însă faptul că jurnalişti cu mare experienţă şi notorietate au şarjat la atacul lui Cernea, Moise şi compania. Recunosc, am întors chestiunea pe toate feţele, pentru că ceva nu se lega. Aceşti seniori ai presei au văzut prea multe la viaţa lor pentru a se lăsa păcăliţi de un raport în care sunt atacate manualele de religie taman de către, să vezi surpriză!, oameni care au alergie la prezenţa icoanelor în şcoli, la ridicarea unei catedrale a Mântuirii Neamului, la difuzarea pe postul public de radio a rugăciunii „Tatăl nostru“ etc. E ca şi cum Ovidiu Ioaniţoaia ar prelua în paginile ziarului pe care îl conduce, fără a verifica nici un rând!, o anchetă devastatoare la adresa steliştilor, întocmită de un... rapidist (iertaţi-mi comparaţia, dar cazul „bricheta“ a ajuns până şi la urechile noastre). Nu, nu poţi păcăli un ziarist de cinci stele în felul acesta. Să fie atunci vorba de o acţiune interesată, bine remunerată? Iarăşi mă îndoiesc. Vorbim aici de oameni pentru care câteva mii de euro înseamnă mărunţişul dintr-un buzunar. Atunci? Mai ales în post, scaunul de spovedanie îmi oferă o perspectivă mai profundă asupra abisurilor sufletului uman. Mi-am readus aminte de faptul că, din păcate, sunt persoane care, în loc să-şi evalueze lipsurile şi neputinţele, îşi justifică faptele şi atitudinile, dând permanent vina pe altceva sau pe altcineva. Şi la spovedanie, şi la unele discuţii libere în diverse împrejurări, întâlnesc persoane care acuză câte un preot sau o anume stare de lucruri din Biserică. Zadarnic demontez în bucăţi tiradele denigratoate. Zadarnic aduc contraexemple de clerici excepţionali şi de lucrări strălucite ale Bisericii. În cel mai bun caz, primesc, înrămat într-un zâmbet şăgalnic, un îngăduitor „lasă că ştim noi...“. Atunci realizez că interlocutorul nu îmi întinde paharul cu vitriol pentru a i-l deşerta în vânt, ci din dorinţa de a-şi justifica faptul că „nu le prea are cu cele sfinte“. Câţi dintre cei care citesc aceste rânduri nu au auzit, măcar o dată, afirmaţii de genul: „Lasă că ştim noi cum sunt popii, nu ne lăsăm păcăliţi. Sigur, eu cred în Dumnezeu, dar cu Biserica să o lăsăm mai moale, că ştim noi cum stau lucrurile. Biserica e pentru babe şi pentru indivizi săraci cu duhul“. Pentru astfel de oameni, orice articol de ziar, orice ştire cu o conotaţie negativă la adresa Bisericii şi a slujitorilor ei e încă un motiv de a-şi umfla pieptul şi de a slobozi refrenul: „Ţi-am zis eu că e mai bine să stai departe de ăştia“. Întâlnim intelectuali cu pretenţii, care nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar care l-au privatizat pe Iisus, însuşindu-şi-L după cum îi vine mai bine, pentru a se ţine departe de „misticisme bolnăvicioase“. Unii ca aceştia sar ca arşi când aud că religia „îndoctrinează“ pruncii chiar în şcoli, socotind că principiul după care ar trebui să ne călăuzim în cele ale credinţei este laxistul: „fiecare după cum îl duce mintea“. Iată că şi unor ziarişti de top, neduşi la biserică, dar declaraţi cu anume credinţă în Dumnezeu, le-a venit ca turnat episodul cu manualele de religie, chiar şi aşa, stângaci regizat de Liga Pro Europa (apropo, nu-şi prea merită numele, lumea chiar ar putea crede că cine-i pro Europa este, automat, anti Biserică). Aşa se face că, dintr-o ştire de difuzat - cel mult - la buletinul de la ora 14, chiar înainte de meteo, au inventat o telenovelă cu Dumnezeu pe post de „bad guy“, elevii prezenţi la ora de religie pe post de victime, iar pe post de apărător al „interesului superior al copilului“ un adevărat „dream team“, alcătuit din: Liviu Andreescu, Laura Ardelean, Remus Cernea, Smaranda Enache, Judit-Andreea Kacso, Emil Moise şi Elek Szokoly. Stimabilii jurnalişti (şi nu numai) au avut astfel, speratul prilej de a mai fredona încă o dată notele cântecului de adormit conştiinţa. Iar în dulcele somn, se făcea că ei sunt apărătorii libertăţii omului în faţa clericalismelor medievale, iar un dumnezeu emanat de sinapsele sleite - de atâta cărat informaţii din literatura deistă, panteistă şi celelalte - le mângâia creştetul. Brrr, ce coşmar!