Capătul urcuşului fără sfârşit

Pentru un creştin, mântuirea începe la un moment dat în cursul vieţii sale şi continuă în veşnicie. Ea nu este înţeleasă ca un eveniment static, ca o simplă decizie care survine la un moment dat şi care proclamă o stare de fapt pentru eternitate. A te mântui semnifică a fi împreună cu Dumnezeu în această viaţă şi a continua această existenţă în veşnicie, în bucuria apropierii lui Dumnezeu şi a semenilor.

Părintele Dumitru Stăniloae insistă în multe din lucrările sale asupra aspectului dinamic şi fără sfârşit al mântuirii. În fragmentul următor, renumitul teolog evidenţiază nelimitarea procesului mântuirii, a cărui premisă o constituie chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul liber asumat al omului. Viaţa creştinilor e văzută de Sfântul Apostol Pavel, în general, ca o alergare cu rânduială, spre cununa vieţii veşnice şi nesfârşite în Hristos. Iar alergarea este pe de o parte o stăpânire a patimilor, pe de alta, o lucrare din iubirea lui Hristos, o împărtăşire de ea: „Nu ştiţi că cei ce aleargă în stadion, toţi aleargă, dar nu toţi iau cununa? Alergaţi aşa, ca să o luaţi... Eu deci aşa alerg, nu ca neştiind spre ce; aşa lupt, nu ca bătând aerul, ci înfrânez trupul meu şi-mi strunesc corpul, ca nu cumva altora vestind, eu însumi să mă fac necercat“ (I Cor. 9, 24-27), „ci ca să mă fac împreună părtaş“ al lui Hristos (I Cor. 9, 23; vezi şi II Tim. 4, 6-8). Starea de dreptate, care va culmina în stare de slavă, e starea cea dreaptă a omului. Ca stare culminantă de slavă s-a arătat în mod descoperit pentru prima dată pe faţa lui Hristos-Omul. Iar prin relaţia directă cu El, prin privirea la El, se răsfrânge în mod treptat pe feţele tuturor celor ce privesc la El cu iubire, şi-şi arată iubirea împlinind poruncile Lui. Ea nu mai e acoperită pentru ei şi necomunicată lor, cum era acoperită de un zăbranic pe faţa lui Moise. Ea e încorporată real în Hristos-omul şi, de aceea, comunicată. Căci Dumnezeu Însuşi a intrat prin Hristos în relaţie directă cu noi şi nu ne mai sperie prin distanţa Lui. Slava lui Dumnezeu, arătată pe faţa lui Hristos e iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, intrată în relaţie directă cu noi, venită între noi, cu pogorământul suprem al ei. Orice persoană comunică celor cu care intră în relaţie, dacă este cu adevărat iubitoare, o anumită slavă şi putere. Slava lui Hristos comunicată nouă, celor ce ne aflăm în relaţie cu El, crezând Lui, este nesfârşită şi nu ne sperie, ci manifestă o mare intimitate faţă de noi. Cei ce privesc la Hristos şi stăruie în comuniune cu El, devin mereu mai „drepţi“, mai întipăriţi de slava lui Hristos, de Hristos însuşi , ca model: „Iar noi toţi, cu faţa descoperită, răsfrângând ca o oglindă mărirea Domnului, ne prefacem spre acelaşi chip, din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului“ (II Cor. 3, 18). În Biserică se zăreşte chipul lui Hristos În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel arată dependenţa directă a sporirii creştinilor în unirea cu Hristos, de lucrarea apostolilor, a proorocilor, a binevestitorilor, a păstorilor, a învăţătorilor, în zidirea trupului lui Hristos, în care se efectuează „desăvârşirea sfinţilor“, „până când toţi vom fi ajuns la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efes. 4, 11-13). Sfântul Grigorie de Nyssa a stăruit pe larg asupra „întinderii înainte“ (epectazelor) a creştinilor, de care a vorbit Sfântul Apostol Pavel (Fil. 3,14), mai ales în scrierile sale, „Viaţa lui Moise“ şi „Comentar la Cântarea Cântărilor“, înaintarea în bine, sau în Hristos, este infinită: „Căci unde nu are loc răutatea, nu e nici o margine a binelui.“ Aceasta ţine de firea lui Dumnezeu. Dar de această calitate se poate împărtăşi şi cel ce se ţine în comuniune cu Dumnezeu. „Vedem deci cum e condusă mireasa, de Cuvântul, pe urcuşul treptelor, prin suişurile virtuţilor spre înălţimi.“ În taina nesfârşirii iubirii e ascunsă taina infinităţii lui Dumnezeu cel personal. Înaintarea spre tot mai deplina asemănare cu Hristos nu se poate efectua însă decât în Biserică, pentru că prin Biserică se vede „înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, după hotărârea cea din veci, pe care a descoperit-o în Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Efes. 3, 10-11). Aceasta pentru că în ea se actualizează, în mulţimea învăţăturilor, rugăciunilor şi membrilor ei, mulţimea de puteri, de lucrări şi de forme ale iubirii lui Dumnezeu, fiecare învăţând şi luând îndemn din această multiplicitate. „Acest chip felurit al înţelepciunii, care constă dintr-o dualitate a contrariilor, s-a arătat acum prin Biserică: cum Cuvântul Se face trup, cum viaţa se amestecă cu moartea, cum cu rana Lui vindecă rana noastră, cum prin slăbiciunea Crucii dărâmă puterea vrăjmaşului, cum netrupescul se arată în trup, cum răscumpără pe cei ţinuţi în robie, fiind El însuşi şi răscumpărător şi preţ, căci S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare; cum se amestecă în robie şi nu iese din împărăţie. Toate acestea şi cele asemenea, fiind fapte foarte felurite şi nu simple ale înţelepciunii, aflându-le prietenii Mirelui prin Biserică, s-au umplut de tărie, cunoscând altă trăsătură a înţelepciunii dumnezeieşti în taină. Iar de nu e prea cutezător ce spunem, poate aceia s-au minunat văzând prin mireasă frumuseţea Mirelui, cea nevăzută şi necuprinsă de toţi cei ce există. Căci Cel pe care nimenea nu L-a văzut, cum zice Ioan (I In. 4, 12), nici nu poate să-L vadă, cum mărturiseşte Pavel (I Tim. 6, 16), Acela Şi-a făcut Biserica trup şi, prin adaosul celor ce se mântuiesc, o zideşte pe ea în iubire, până ce vom ajunge toţi la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos. Deci dacă Biserica e trupul lui Hristos, iar Capul trupului e Hristos, modelând faţa Bisericii prin trăsăturile Lui, poate prin aceea privind spre acestea prietenii Mirelui au luat tărie, căci văd mai limpede în ea pe Cel nevăzut. Căci precum cei ce nu pot privi la cercul soarelui, privesc la el prin limpezimea apei, aşa şi aceia, privind ca într-o oglindă curată la faţa Bisericii, văd Soarele dreptăţii, cunoscut prin ceea ce se vede.“ „Fiecare ia putere în urcuşul său de la toţi“ În Biserică se văd toate acestea nu static, şi nu într-o mimare exterioară, ci Hristos Însuşi le retrăieşte continuu în ea, antrenând-o la trăirea lor, imprimându-Se în ea şi în credincioşii ei ca mădularele corpului Său şi, prin aceasta, imprimându-le modul retrăirii stărilor prin care Şi-a ridicat El firea omenească asumată. Biserica este mediul comunitar uman, în care Hristos Îşi retrăieşte acţiunea Sa mântuitoare, mediul în care fiecare mădular al Lui se află pe altă treaptă a urcuşului său, dar în Acelaşi Hristos, coborât la nivelul fiecăruia. Fiind Unul şi Acelaşi, Hristos îi ţine pe toţi în unitate şi comuniune, dar fiecare îl trăieşte la altă înălţime, deşi toate treptele sunt exprimate în aceleaşi cuvinte ale învăţăturii, în aceleaşi acte sfinţitoare, în aceleaşi fapte bune, în aceleaşi rugăciuni. Fiecare ia putere în urcuşul său de la toţi, unii primind de la cei superiori cunoştinţă şi pildă, alţii exercitându-se în comuniunea cu ceilalţi, în slujire şi smerenie. Căci nici unul nu se socoteşte ajuns la ţintă, şi socoteşte diferenţa de trepte nesemnificativă faţă de infinita înălţime a ţintei. Cu alte cuvinte, în relaţia cu Persoana supremă a Cuvântului devenit om apropiat, nu se poate progresa decât înaintându-se în relaţia de iubire cu comunitatea credincioşilor, în care Hristos Se află sălăşluit ca în corpul Său, întărind unitatea lui. Umanitatea plenară, sau plenar îndumnezeită a lui Hristos, fiind umanitatea deschisă tuturor la maximum, prin ea avem acces şi putere de acces la umanitatea tuturor, dar şi invers, prin umanitatea tuturor, văzută în unitate şi iubită la fel, avem acces la umanitatea lui Hristos, plină de Dumnezeire, în care ea se cuprinde. Iar înaintarea în umanitatea Lui se face la infinit, pentru că prin ea se înaintează în lumina şi iubirea dumnezeiască infinită; şi înaintând în cestea, sporeşte în ele umanitatea noastră însăşi. De ce coboară Dumnezeu la nivelul nostru? Dumnezeu cel nemutabil în bunătate a coborât prin creaţie şi, mai ales prin întrupare, la nivelul nostru, a acceptat putinţa trecerii din treaptă în treaptă cu noi, ca să urce ca om împreună cu noi, în infinitatea Dumnezeirii, de care umanitatea Lui a fost asumată. Prin coborârea Lui, S-a făcut pe Sine scara noastră şi împreună-suitor cu noi. „Căci Hristos, fiind prin fire Dumnezeu şi om, ca Dumnezeu Îl moştenim noi după har, într-un chip mai presus de fire, prin împărtăşirea cea negrăită. Iar ca om, care ne-a asumat pe noi, făcându-Se pentru noi în chipul nostru, Se moşteneşte şi El însuşi (ca om), pe Sine (ca Dumnezeu), împreună cu noi, datorită coborârii Sale neînţelese. Pe Acesta sfinţii văzându-L mai înainte în chip tainic în Duh, au înţeles că slavei celei întru Hristos, ce se va arăta în viitor pe urma virtuţii, trebuie să-i premeargă în timpul de faţă pătimirea în El pentru virtute. Cel ce iubeşte pe cei ce se află în greutăţi şi într-o înţelegere redusă, coboară la nivelul lor, comunicându-le, din bogăţia înţelepciunii Sale, schiţe rezumative şi încordându-Se cu ei sub greutăţile lor, ca să nu-i scutească de încordări prin care se întăresc, dar nici să nu-i lase să sucombe sub ele. În felul acesta, urcă împreună cu ei. Căci dacă i-ar ridica din greutăţi fără încordarea lor, ei n-ar avea ocazia să crească prin ea; şi dacă nu s-ar ridica la înţelegerea superioară, ajutaţi de participarea Lui la greutăţile lor, nu şi-ar fortifica mintea spre înţelegerea reală a Persoanei Lui iubitoare, nu ar înţelege toate motivele şi toată adâncimea iubirii Ei. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997)