Cărţi pentru suflet: O apologie a necesităţii Tainei Spovedaniei în viaţa creştinului ortodox

"Spovedania şi vindecarea sufletului", Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Editura Doxologia, 2011, 58 p.

A apărut la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei broşura "Spovedania şi vindecarea sufletului", scrisă de Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos. Ierarhul grec este un teolog de seamă al Bisericii Ortodoxe universale, fiind cunoscut mai ales pentru tratatul său de teologie intitulat "Psihoterapia", o analiză comprehensivă a antropologiei teologice a Bisericii Ortodoxe.

Cartea de faţă este un excurs de sinteză în realitatea tainică a sufletului omenesc rănit de păcat şi o apologie a necesităţii Tainei Spovedaniei în viaţa penitenţială a creştinului ortodox.

Lucrarea începe cu o analiză teologică a noţiunii de păcat, în viziunea teologică a Bisericii, dar şi a realităţii păcatului în viaţa cotidiană a oamenilor căzuţi în păcat, dar răscumpăraţi prin Taina Botezului ("Păcatul şi metanoia"). În lumea creată, păcatul şi "metanoia" sunt două realităţi complementare, păcatul fiind văzut de Sfinţii Părinţi din epoca patristică nu ca o ofensă adusă Creatorului, ci ca o rană a sufletului. Metanoia este, aşadar, vindecarea prin harul Duhului Sfânt, dăruit Bisericii de Hristos, Cel prezent în ea până la sfârşitul veacului. În funcţie de diversitatea păcatului în viaţa umană, sfinţii au conceput diverse modele de vindecare şi aprofundare a virtuţii, atât prin extirparea răului din noi, cât şi prin mângâierea duhovnicească pe care o oferă Biserica prin duhovnic. Înalt Preasfinţitul Hierotheos evidenţiază realitatea păcatului de rană, înstrăinare de Dumnezeu (Sfântul Vasile cel Mare), cădere din har (Sf. Simeon Noul Teolog), însingurare (Sf. Grigorie Palama) etc.

În următorul capitol, intitulat "Spovedania şi iertarea păcatelor", autorul recurge la câteva exemple patristice şi mistice pentru a arăta efectul înnoitor al spovedaniei pentru viaţa sufletului. Preluând exemple din viaţa Sf. Simeon, a Sf. Siluan Athonitul sau învăţături ale marelui Ioan Gură de Aur, ierarhul realizează o viziune de ansamblu a principalelor aspecte din taina penitenţială şi necesitatea terapiei continue a sufletului în viaţa creştină. Spovedania este, aşadar, revărsarea de har a Duhului Sfânt, care trebuie aplicată, continuată şi aprofundată prin ferirea de păcat, practicarea virtuţilor şi a rugăciunii. Canonul dat de duhovnic este, aşadar, un tratament eficace pentru vindecarea bolilor sufleteşti.

Capitolul al treilea, sugerat de analiza anterioară, vorbeşte despre "Părintele duhovnic". Taina Preoţiei este cuprinsă în mod fundamental în Taina Pocăinţei. Aici se împleteşte iscusinţa cu harul, experienţa pastorală cu viziunea teologică, liturgicul cu interioritatea, antropologia cu mistica. Preoţii sunt, aşadar, terapeuţi ai sufletului, doctori ai celor nevăzute ale oamenilor, iconomi ai Duhului Sfânt în viaţa lăuntrică a omului. Ei continuă terapia dumnezeiască a lui Hristos, Care este Doctorul umanităţii şi Dătătorul nemuririi oamenilor.

 

 

Ierarhul teolog aduce în faţa cititorilor şi câteva moduri de terapie, extrase din scrierile şi viaţa marilor Părinţi ai Ortodoxiei primului mileniu creştin. Orice terapie duhovnicească trebuie să fie însoţită de credinţă, împreună-lucrare cu Dumnezeu (sinergie) şi maleabilitate a sufletului, pentru a extrage din el resorturile păcatului şi a aplica tratamentul mângâietor al harului prin virtuţi.

 

 

Necesitatea unei asemenea cărţi este dincolo de îndoială. Într-o lume asaltată de secularizare, chiar şi în sânul Bisericii, spovedania este singura terapie duhovnicească valabilă şi efectivă prin har. Invazia psihologismelor de tot soiul, adversative una alteia, minimalizarea în lumea catolică şi protestantă a dimensiunii penitenţiale a credinţei (la catolici realizată prin auricular şi minimalizată tehnic şi cazuistic, la protestanţi extirpată din viaţa liturgică a creştinilor şi prezentă doar declarativ câteva clipe în cadrul Liturghiei) impune în mod obligatoriu o mai atentă analiză a resorturilor spirituale ale omului, o aprofundare a nevoii omului de vindecare prin mărturisirea păcatelor, o extensie a terapiei duhovniceşti, dar şi o mai aleasă şi atentă cultivare a valorilor penitenţei, precum şi o mai bună pregătire teologică a viitorilor duhovnici ai Bisericii.